Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Avem aici două paradigme de creștere economică: în primul caz - „bani din viitor” - economia crește în prezent pe baza amanetării viitorului. Altfel spus, nevoile de consum ale prezentului (achiziții de produse și servicii, salarii, cheltuieli sociale) se acoperă cu bani împrumutați și care vor fi returnați - împreună cu dobânzile aferente - de urmași. În al doilea caz - „bani pentru viitor” - economia face astăzi un efort serios de acumulare și de investiții de ale căror rezultate și profit se vor bucura copiii noștri. Să trăim cheltuind azi banii pe care îi vor produce generațiile viitoare sau să trăim azi pentru a produce bunăstarea generațiilor viitoare?
Din păcate, România a rezolvat superficial dilema scufundându-se de la sine în prima paradigmă de dezvoltare: ne împrumutăm masiv și ne împrumutăm cu o viteză mare, mai ales ca să acoperim nevoile prezente și să împingem cât mai mult în viitor plata datoriilor curente. Pandemia Covid-19 care a provocat un puternic șoc economic anul trecut și care se resimte la fel de puternic și anul acesta a produs o povară financiară și mai mare, adâncind datoria publică. Iar mecanismele europene de redresare nu vor avea puterea să șteargă cu buretele modelul de supraîndatorare și să provoace o sănătoasă dezvoltare economică. Statele membre mai sărace ale UE (și aici includ și România) sunt deja supraîndatorate și nu se pot împrumuta mult mai mult, mai ales dacă ratele dobânzilor cresc. Chiar fostul vicecancelar al Germaniei, Sigmar Gabriel, atrăgea atenția asupra faptului că fondul de recuperare al UE de 750 de miliarde de euro nu va fi suficient pentru a realiza „ceva apropiat de o convergență” între statele membre din sud și nord. Ba mai mult, susține fostul ministru federal, fondul nici măcar nu va fi suficient pentru a împiedica măcar adâncirea diferențelor dintre economiile comunitare.
Asemenea altor economii fragile și având acută nevoie de finanțare, și România își crește povara datoriei. Potrivit unor explicații oficiale, țara noastră a ajuns la cel mai ridicat nivel al datoriei publice din ultimii 30 de ani, ca urmare a cheltuielilor mult peste încasări de anul trecut și din acest an, pe fondul șocului indus de pandemia COVID-19 (deficitul bugetar a atins anul trecut un nivel record de peste 9% din PIB). Datoria publică reprezintă totalitatea obligațiilor bănești ale statului (guvern, instituții publice, financiare, unități administrativ-teritoriale) la un moment dat, rezultate din împrumuturi interne și externe (în lei și în valută) contractate pe termen scurt, mediu și lung, precum și obligațiile statului către propria trezorerie în scopul acoperirii deficitului bugetar. Iar când deficitul public este mare (diferența între ceea ce încasează statul sub formă de venituri din taxe și impozite și ceea ce consumă), statul se împrumută mai ales pentru acoperirea acestei urgențe.
Astăzi, datoria publică a României se îndreaptă spre un nivel alarmant, cel cuprins între 50-55% din PIB. La această valoare a îndatorării statului, Guvernul are obligația să aplice de urgență un program de reducere a datoriei publice, iar aceasta înseamnă și măsuri de înghețare sau de tăiere a cheltuielilor salariale în sectorul public. În România, datoria publică crește pentru că nu avem capacitatea de a ne plăti creditele scadente și atunci rostogolim împrumuturile și „le umflăm”: facem împrumuturi noi ca să le achităm pe cele mai vechi. Iar când datoria publică crește, crește și costul la care ne mai putem împrumuta în continuare. Finanțarea datoriei publice a devenit din ce în ce mai anevoioasă, iar BNR arată că „pentru a putea menține accesul facil și mai ieftin la piața de finanțare externă este crucial ca România să se angajeze în reforme fiscale ce vor îmbunătăți predictibilitatea cadrului fiscal, vor ameliora capacitatea de colectare a veniturilor și vor ajusta cheltuielile bugetare în corelație cu evoluția veniturilor bugetare”. Altfel spus, e posibil să fim forțați să strângem serios cureaua.
O reformă serioasă a paradigmei de dezvoltare „bani din viitor” către „bani pentru viitor” și implicit o reformare și a poverii publice sunt însă greu de realizat peste noapte. Așa că, deocamdată, rămânem captivi modelului în care, cum spunea recent avocatul Gabriel Biriș, „ne drogăm (cu împrumuturi) și ne simțim bine”!
România are un drog nou care alimentează euforia statului: banii din viitor. Dar cât, oare, ne va ține?
Citește pe Antena3.ro
