Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Alte instituții intră în joc, cu propria monedă. Hayek este convins că ducații săi – gândiți să mențină prețurile stabile – scot din joc dolarul și lira.
Prin această „crevasă” ideatică se strecoară criptomonedele. Nu ca împlinire a viziunii lui Hayek, ci ca o caricatură a ei. O pățește și partenerul său de discuții, Keynes, în alte problematici.
Problema nu este filosofică. Este de greutate. Dolarul, euro și lira au în spate economii mari, productive, complexe. Criptomonedele nu. Ele plutesc. Plutesc pe credință, pe leverage, pe povești care țin loc de economie sau chiar pe economie nefiscalizată.
Statele Unite, Regatul Unit și zona euro nu sunt abstracțiuni. Sunt structuri reale: fabrici, piețe de muncă, taxe, comerț, consum. Monedele lor funcționează pentru că ceva solid se află dedesubt. Criptomonedele gravitează în jurul unui nucleu mult mai mic. Mai subțire. Mai fragil. Ele nu sunt prinse de piață, de producție, de muncă. Plutesc deasupra ei.
Nu creează încredere. Profită de lipsa ei. Sunt copiii relaxării cantitative: mai întâi în Statele Unite și Regatul Unit, apoi în zona euro. Când băncile centrale umflă bilanțuri, ele promit evadare. Când încrederea se rupe, narațiunile dau buzna.
Chiar și moneda modernă nu mai are valoare intrinsecă. Acum o sută de ani, bancnotele se schimbau pe aur sau argint. Astăzi, nu mai este cazul. Diferența contează. Atunci, banii erau o garanție metalică. Azi, sunt o garanție asupra producției – asupra unei cantități instabile de bunuri și servicii.
Banii certifică drepturi de proprietate fluctuante. Inflația nu este un accident. Este prețul discreționarismului. Volatilitatea vine la pachet. Și totuși, chiar inflatate, imperfecte, monede precum dolarul, euro și lira își fac treaba mai bine.
Murray Newton Rothbard nu este prietenul băncilor centrale, dar merge mai departe: banii nu sunt doriți pentru ei înșiși. Sunt doriți pentru că oamenii au încredere că îi pot schimba pe lucruri reale. Nimeni nu ține un dolar pentru frumusețea lui.
Banii nu apar din neant, prin contract social. Ei se nasc dintr-o marfă valoroasă, non-monetară. Aurul și argintul câștigă acest rol pentru că sunt metale rare, divizibile și cerute constant. Limbajul păstrează memoria lor: geld, argent. Fosilizată.
Ludwig von Mises duce argumentul la extrem: teorema regresiei arată că banii încep ca o marfă utilă, tranzacționată liber.
Verdictul lui Rothbard asupra ducatului hayekian este limpede: nimeni nu îl acceptă. Hârtiile cu nume noi nu concurează cu dolarul sau lira – monede născute ca unități de greutate în aur și argint, consolidate de secole de piață, calcul și schimb.
Banii subțiri nu înlocuiesc economiile groase. Leverage-ul nu înlocuiește substanța.
Discuția merită mutată din zona filosofică și teoretică în cea macroeconomică și concretă, pentru că dolarul se depreciază parcă deliberat. Deficitele Statelor Unite nu coexistă cu un dolar puternic. O monedă tare cere exporturi competitive și o economie capabilă să absoarbă cererea globală. Una slabă permite corectarea deficitelor.
Cursul euro-dolar reflectă această încercare de ajustare: depășirea pragului de 1,19 dolari pentru un euro deschide spațiu către 1,26, atât timp cât nivelul de 1,184 se menține. Nu este un accident. Nu este volatilitate haotică. Moneda dominantă se ajustează strategic. Așa cum lira o face în perioada interbelică, dolarul rămâne referința globală, dar se adaptează dezechilibrelor interne și externe.
Întrebarea rămâne însă: ce se întâmplă când reperul se subțiază?
Răspunsul nu mai este teoretic. Se formulează aproape în timp real înaintea crizei financiare. La sfârșitul lui 2007, lucrând la The Little Book of Bull Moves in Bear Markets, Peter D. Schiff observă că previziunile din Crash Proof - prima sa carte - devin realitate. Bula imobiliară este înțepată, dar nu explodează. Pierde aer. Lent. Recesiunea se apropie, chiar dacă nimeni nu vrea să o recunoască.
Prologul ediției din 2010 a The Little Book of Bull Moves pornește exact de aici. Într-o piață liberă, recesiunile – oricât de dureroase – elimină excesele boom-ului precedent și restaurează echilibrul economic fundamental. Problema apare când acest proces este sabotat.
Averea-fantomă creată de creșterea prețurilor imobilelor alimentează un consum masiv de bunuri neproductive: locuințe, amenajări, plasme, SUV-uri, vacanțe. Nu economisire. Nu investiții de capital. Nu bunuri tradable.
În loc să permită ajustarea, politicul alege stimularea consumului. Cheltuielile guvernamentale, menite să „scoată economia din recesiune”, seamănă – spune Schiff – cu obiceiul alcoolicului de a scoate cui pe cui. Creează, în cel mai bun caz, iluzia temporară a revenirii.
Dobânzile menținute artificial la niveluri extrem de scăzute continuă să umfle prețurile activelor, chiar dacă inflația bunurilor de consum pare absentă. Pseudosemnalul stabilității reinstalează autosuficiența și face reforma imposibilă politic. Prăbușirea reală este doar amânată.
Într-un asemenea context, activele considerate tradițional refugii – cash-ul și obligațiunile – devin vulnerabile. Nu din cauza pieței, ci din cauza monedei. Schiff lasă să se înțeleagă fără echivoc: când dolarul se depreciază, rezervele în dolari nu mai protejează nimic.
Aurul revine, nu ca promisiune de câștig, ci ca limită. Ca nivel zero al pierderii. Faptul că uncia urcă de la 1.200 de dolari în 2010 la 5.000 acum nu este o performanță a aurului, ci o mărturie despre monedă.
De aceea observația legendarului Alan Greenspan rămâne valabilă: aurul funcționează ca un garant al drepturilor de proprietate. Se opune deficitelor și inflației – această formă discretă de confiscare a avuției.
Banii care plutesc pot rezista mult timp. Pe credință. Pe narațiuni. Pe amânări. Dar fără ancoră reală, nu construiesc economii. Doar le suspendă. Iar când gravitația revine, nu mai rămâne nimic de prins.
Citește pe Antena3.ro
