Bani la ciorap

N-am visat vreodată să fiu om de afaceri, pentru că mi se părea un domeniu prea încâlcit pentru o fire de artist, care se descurcă mai bine cu proza decât cu bilanţul contabil. Dar, când s-a întâmplat să-mi deschid câteva afaceri, am descoperit că mă descurc binişor, cu condiţia să se ocupe altcineva de toată partea financiară. Nu vreau să fac reclamă vreuneia dintre afa­cerile mele, aşa că voi face câteva consideraţii la modul general, în limbajul unui amator, nu al unui profesionist în business. Nu învârt milioane, nu am făcut vreodată afaceri imobiliare sau speculaţii la bursă, dar am descope­rit o bu­curie reală în a mă ocupa, atât cât să ajut, nu să încurc, de afacerile mele. Ştiu că e o perioadă în care nu e uşor pentru nimeni şi toţi îşi fac calcule aproape diabolice înainte de a face o investiţie. Cad multe capete de oameni cu servieta şi se închid multe companii altadată profitabile. Sigur, analiza au tot făcut-o spe­cialiştii, guvernele, jurnaliştii, oamenii de afaceri înşişi... Şi prea puţini mai au astăzi curajul să în­ceapă o afacere. Constat că cei mai mulţi preferă să-şi ţină banii la ciorap, la saltea, la bancă, pe insule în­­de­părtate sau în fundul curţii, în aşteptarea unui happy-end al Crizei. Atât cât mă pricep eu, simt asta ca pe un blocaj şi mai mare al mersului economiei, căci nu mai intră la fel de mulţi bani în cir­cu­laţie, oamenii îşi pierd disperaţi locurile de muncă, iar produsul românesc, şi-aşa plăpând, agonizează sub privirile zeflemitoare ale produselor chinezeşti, de exemplu. În afacerile mele, aşa... mai puţin spectaculoase decât ale celor din Top 300, dau de mâncare la aproape 100 de familii, care, probabil, în rugăciunea lor de seară au un paragraf special şi pentru bunul mers al afacerilor mele.

Dincolo de dorinţa mea legitimă de a duce aceste afa­ceri cât mai pe crestele profitului, simt zilnic responsabi­litatea faţă de aceşti oameni, faţă de copiii lor. Şi mă în­seninez când îi văd zâmbindu-mi cu recunoştinţă.

Mi-ar plăcea să aud de cât mai mulţi români care au deschis, chiar şi pe criza asta epuizantă, mici afaceri cu angajaţi români, cu produse româneşti, care să revigoreze puţin economia noastră amorţită. Mi-ar plăcea să aud că afaceriştii cu bani puşi deoparte îşi fac curaj să mai scoată din ei şi să deschidă afaceri româneşti, poate mai puţin profitabile decât toate cele pe care le-au condus admirabil în vremuri prielnice, dar sigur mai eficiente pentru comunitatea în care trăiesc.

Ştiu că, pentru cei care abia au cu ce să-şi plătească întreţinerea de la o lună la alta, rândurile mele sunt proză fantastică, dar pentru cei care au avut glorie în afaceri şi au rămas cu nişte bani, poate e exact imboldul de care aveau nevoie ca să-şi descarce ciorapul, salteaua sau orice alt recipient care ţine nişte bani blocaţi, în vreme ce e atâta nevoie să circule, să plătească taxe, să dea salarii unor oameni disperaţi... să dea o şansă unor copii nevinovaţi, care vor povesti cum au copilărit de trist pe vremea "crizei"...

Cred că cel mai mare procent din Criză e frica din noi, alături de neştiinţa şi chiar nesimţirea din ei, cei care ne guvernează, căci, parcă mai mult ca niciodată, îşi umplu saltelele lor şi-şi tot cumpără "ciorapi" de criză, de frica zilei Lor de mâine, nu a noastră.

Poate că e bine, câteodată, să mai vorbim şi noi, cei "mici", despre lucrurile la care spun mereu că se pricep doar ei, cei "mari"... Dar, dacă se pricep doar ei, de ce nu vine niciodată Soluţia dinspre ei?!...