Batranul soldat

Plec fastacit si tulburat de drama celui caruia Romania ii datoreaza un dram de respect. Macar atat, daca de recunostinta nu mai suntem capabili.
Nu se cuvine sa-l batjocorim in continuare pe Ion Coman si pe altii ca el, mai ales ca cei care inca lacrimeaza la intonarea imnului national s-au rarit stanjenitor.

Batranul din fata mea se numeste Ion Coman. In trecutul apropiat, pe care unii se opintesc sa-l anuleze definitiv, barbatul, neputincios si garbovit acum, a fost ministru. Ministrul Apararii Nationale! Si nu numai. La un moment dat a raspuns, din partea Partidului Comunist, de Justitie. Desi teleormanean, ca si mine, nu l-am cunoscut atunci. Era interesant sa-l intalnesc si in plina putere. O putere pe care, cel putin asa imi povestesc colegii mai varstnici, n-a siluit-o, cum au facut nenumaratele lifte comuniste. De altfel, interlocutorul, sprijinit in baston si sovaielnic la mers, isi aminteste ca prin ’80 a salvat de la executie vreo patru indivizi - din Ploiesti si Curtea de Arges - , condamnati la pedeapsa capitala pentru subminarea economiei nationale. Ordonase procurorului general al Romaniei, desigur, dupa ce-l convinsese pe Ceausescu, sa promoveze recurs extraordinar impotriva aberantelor hotarari judecatoresti si, astfel, nefericitii s-au intors din moarte.

Il privesc cu intensitate. Degradarea fizica nu l-a uratit deloc! E proaspat ras si hainele de casa, care-i acopera trupul beteag, sunt curate. Toiagul si surzenia nu i-au stalcit demnitatea, purtata cu aleasa noblete. O demnitate ce vine dinlauntru, de acolo de unde vegheaza generatii intregi de tarani mandri, ingropati in luminisurile campiei dunarene. Vorbeste corect si coerent, departe de stereotipul activistului rosu, agramat si suficient. Frazele sunt miezoase, semn al obarsiei morometiene. Ca orice batran, simte nevoia sa-ti impartaseasca zbuciumul sau interior. Ii e teama ca viata ce i-a mai ramas nu-i va lasa timp sa se marturiseasca pana la capat. Il ascult curios si emotionat. Imi plac batranii ca intruchipari de destine si legende; ca pastratori de taine nedezlegate si misterioase. In prezenta lor imi redescopar efemeritatea lipsita de vanitati si ambitii nemasurate. Si ma trezesc la realitate ori de cate ori uit ca sunt doar un biet muritor, vulnerabil si neinsemnat. Si-mi temperez trufia, constient ca, la sfarsit, remuscarile ma vor coplesi degeaba. La ce bun, de vreme ce nu se mai poate repara ceva?

Cand vine vorba despre Armata, Ion Coman lacrimeaza. Plange si cand rosteste "Romania" ori "tricolor". Lacrimile sale sunt sincere si miscatoare. N-au nimic fals. Sunt lacrimile unui patriot ratacit printre mercenarii globalizarii desantate, care viseaza sa faureasca istoria inghesuind-o si mozolind-o pe patul lui Procust. Omul acesta a pornit de jos si s-a dedicat carierei militare, ajungand general si ministru. A ridicat spitale si cazarmi, a stat in cizme si n-a dormit zile de-a randul pentru a recupera de sub daramaturi cadavrele de la cutremurul din 1977, a respirat mereu romaneste si a crezut intr-un ideal. Din nefericire, ca-ntotdeauna, idealul s-a dovedit a fi imperfect. Pacat pentru care idealistul cu rang inalt din CPEx a trait pe propria-i piele ce inseamna justitia populara. "Nu faptele ma apasa, ci nedreptatea, umilinta la care am fost supus! Nu mi-am tradat niciodata neamul!", se revolta moale Ion Coman. Si lacrimile ii tasnesc iarasi din ochii de-o cumsecadenie amara. Rememoreaza fiecare clipa a prabusirii din decembrie 1989. Stie pe de rost declaratiile martorilor din procesul in urma caruia s-a pricopsit cu cazier judiciar. Neomenia brucanilor si stanculestilor duplicitari, pititi in spatele asa-zisei Revolutii, il macina nespus. Detentia i-a agravat bolile, caci "gardienii" noii epoci i-au refuzat dreptul la sanatate. Tot detentia a facut ca sotia sa sa se prapadeasca prematur, neimpacata cu soarta ce se smintise dintr-o data. Ion Coman isi plange cu un tremur necontrolat raposata consoarta si se roaga ca urmasii sai sa nu duca in posteritate o nedreptate judiciara insuportabila si nemeritata. Imi intinde, cerandu-si scuze pentru plansul prelung, cartea "Razboaiele din timp de pace" pe care a scris-o in recluziune, in noptile smolite si chinuitoare. Citeaza aproximativ din Titu Maiorescu: "Nu strada face legile si nici nu le aplica". Se insala. Si el si marele ganditor. Deseori se intampla ca tocmai "strada" sa dicteze agenda legislativa. Si, la fel, "strada" este folosita uneori de sforarii de stat, in ceasurile de criza profunda, pentru a aplica legile revolutiei ca ghilotina intru descapatanarea "fostilor" sau a opozantilor. Ca in preajma Craciunului din 1989, de exemplu...

Plec fastacit si tulburat de drama batranului soldat caruia Romania ii datoreaza un dram de respect. Macar atat, daca de recunostinta nu mai suntem capabili. Romania noastra, pe care ne caznim cu "aroganta" sa o scoatem in Europa civilizata, a pasit inainte si prin indivizi ca Ion Coman, "un batran soldat al tarii - cum se autocaracterizeaza in primele pagini ale impresionantei pledoarii - , zguduit de invinuiri grele, de natura sa-i conteste cinstea si loialitatea fata de Patrie si Popor, sa-l deposedeze acum, in amurgul vietii, tocmai de armele care i-au servit drept scut de aparare oriunde s-a aflat si oricat de redutabile erau obstacolele din calea sa". Nu se cuvine sa-l batjocorim in continuare pe Ion Coman si pe altii ca el, mai ales ca cei care inca lacrimeaza la intonarea imnului national s-au rarit stanjenitor.