Brasov, ora exacta

Am un ceas cu cuc. La fiecare ora, cucul iese afara si striga ceva - nu se mai intelege bine ce. Probabil ca varsta de 25 de ani e una extrem de inaintata pentru cuci, asa ca nu poti sa ai pretentii la dictiune din partea lui. Si nici de precizie - biata pasare nu mai stie bine nici ce ora e, asa ca nimeni nu se mai bazeaza pe ea. Ceasul e mai degraba un element de decor.

Imi inchipui ca nici mecanismul ceasului de la intrarea in Uzina Tractorul Brasov nu e mai tanar. N-are cuc, dar sigur are la fel de multa rugina. Pare ca merge, insa daca ar avea undeva si un indicator de ani, probabil c-ar arata si-acum 1988, primavara. Cand sefii de ceapeuri veneau cu caciula in mana sa-si ia utilajul... sperand sa-i tina fara reparatii macar pana-n toamna.

Din nefericire insa, lumea care intra si iese din uzina se bazeaza pe ceasul asta obosit. Nu e doar de decor - e de munca si viata. Cat merge ceasul, lumea trebuie sa vina la uzina. Exact uzina asta - e prea complicat sa cauti alta.

De fapt, fabricile tinute in viata sunt o problema mai mare pentru piata muncii decat pentru bugetul de stat. Nu mai devreme de acum patru luni, un investitor german serios a decis sa nu intre in Romania tocmai pentru ca n-avea siguranta ca va gasi muncitori.

Problema e veche. Pentru oamenii care vin sa faca aici manufactura, atractia romaneasca n-are nici o legatura cu sarmalutele, ospitalitatea sau Delta Dunarii. Cifra magica ce-i atrage aici pe investitori e 1 euro pe ora. Salariul pe care trebuie sa-l plateasca unui muncitor calificat. Cu o singura conditie: sa-l gaseasca. Vestea proasta: chiar cand il gasesc, statul ii da 1 dolar si 10 centi si s-a terminat: cine e prost sa se mute la patron?

In felul acesta, uzinele care stau nu doar ca accepta solutia imorala de a plati pentru nemunca, dar fac si concurenta neloiala altora. Cele care au supravietuit pana in ziua de azi au de obicei un sindicat puternic, care nu doar ca reuseste sa gaseasca subventii, dar se descurca sa mareasca salariile, astfel incat nimeni sa nu fie tentat sa plece. Asa s-a intamplat ca, in cazul unor orase mari, restructurarea industriala a fost sabotata chiar de reprezentantii proletariatului. Nimeni n-a investit acolo unde statul a tinut oamenii ocupati. Lucru care face ca mecanismul subventiilor sa devina un mic ceas asezat pe o bomba: cand se va opri, nimeni nu va avea vreo alternativa decat sa sara in aer. S-au asigurat de asta in 15 ani sindicatul, domnii directori si domnii parlamentari, trimisi la Bucuresti sa traga sfori si sa mai aduca alte si alte subventii.

As fi crezut ca, odata schimbat ceasornicarul de la Palatul Victoria, sa se schimbe si mecanismul acesta ruginit. E greu sa te pui insa cu oameni odihniti: posibila tractoriada a fost si de data asta inabusita in cash...