Bucureştii nimănui

Am, uneori, impresia că oraşul acesta în care ne ducem nesiguranţele şi veşniciile în frâu nu mai e al nimănui, nu mai e nici măcar al teilor sau al parcurilor care luminează, cât mai pot, peisajul. Am, uneori, impresia, mai ales în după-amiezile de vară în care liniştea acoperă tot, că singurătăţile prind complicat de bine pe acest fond de nimic şi de tot, ca nişte acrilice englezeşti pe pânze fabricate departe. Am, uneori, impresia că ştiu fiecare detaliu al fiecărei străzi şi fiecare legendă a fiecărui colţ de bulevard, dar că nimeni altcineva nu-mi mai ţine partea în acest mare secret al oraşelor-capitală, al oraşelor care par în stare să ducă orice bătălie până la capăt. Am, uneori, impresia, mai ales în serile care se aruncă în aer singure, ca nişte artificii cu termen de valabilitate depăşit, că nici un număr de telefon nu mai poate să aline dorul de trecut şi de prezent, că nici o adresă nu mai are arie de acoperire suficient de generoasă, cât să nu ne pierdem de tot. Am, uneori, impresia, când văd la televizor sau în curţile din apropiere tăceri care ţin loc de multe vorbe, când simt pe proprie piele cât de neputincios ne e destinul şi cât de nedrept ne este ritmul propriilor paşi, că Bucureştii nimănui sunt, totuşi, Bucureşti noştri, ai celor care scriu rubrici la ceas de noapte, închizând aproape de tot ochii, pentru a lăsa întunericul să scrijelească şi să şteargă, la nevoie, litere şi veşti, amănunte şi esenţe, adevăruri şi imagini imposibile. Bucureştii nimănui, ca nişte vagabonzi de viţă nobilă care umblă haotic pe troutuare imaginare, căutând în permanenţă ceva, nu se ştie ce, nu se ştie de ce, nu se ştie de când, nu se ştie până când. Bucureştii nimănui, rimă care-şi caută loc într-o lume a poeziei cu vers alb sau a poeziei fără vers, în care nu mai ştim dacă mai are sau nu vreun rost să ne cuibărim…