Bucuria sfanta a Bobotezei

In iernile viscoloase din copilarie, Boboteaza se ivea, geroasa si misterioasa, pentru a picura bunastare in gospodariile saracacioase ale islazenilor. Dupa ce colindatorii taiasera-n lung si-n lat satul cu "Sorcova" si "Plugusorul", desenand laic sarbatorile de nea, era randul Bisericii sa aline sufletele muritorilor din Campia Dunarii. Nodurosii tarani, altfel harnici si iuti la manie, simteau nevoia de dumnezeire, ca zalog al belsugului domestic. Si al puterii fizice, fara de care boala ar fi rapus vietatile Pamantului. (Deseori salbatici si neiertatori, in ceasurile din urma ale vietii, multi sateni nu se petreceau pana nu-si luau ramas bun de la dobitoacele din batatura. Ce scena de tandrete intre om si animal! Ce mai sfasiere, caci necuvantatoarele se gudurau in palmele ostenite si crapate ale stapanilor incoltiti de moarte, de parca stiau rostul randuielilor pamantene! Ochii muribunzilor se incetosau lacramos, cat sa-i impietreasca definitiv, si numai atunci se incumetau sa se strecoare impacati in Lumea Umbrelor. De unde, unii, putini ce-i drept, reveneau deghizati in moroi si aruncau panica printre vii. Neamurile vizitate se strangeau in taina si, indaratul fricii eterice, chibzuiau sa-i vina de hac strigoiului bantuit de doruri nebiruite. Fusul, pasnica unealta cu care muierile imblanzeau noptile nesfarsite si sticloase in asteptarea primaverii, punea capat spaimantatoarelor periple moroiesti si sturlubaticul era trimis in tinutul beznei tamaiate. Iar de acolo nu s-a intors nimeni in carne si oase. Niciodata.)

Satul se scurgea primenit, ca un rau domol si cristalin, pe soseaua mare, spre jgheabul umplut cu apa scoasa din fantanile scobite in poienitele de la raspantii. (Fantani din alea melancolice, cu ciutura balanganindu-se la fiecare adiere starnita de fosnetul padurilor rasarite din Dunare. Fantani singuratice si zvelte, zgaindu-se din loc in loc la zarea pitica a luncii astupate de dealurile bulgaresti, cocosate si albicioase. Fantani semete, cu cumpenele zgariind trufas marginile cerului.) De Boboteaza, soseau oameni de pretutindeni, adusi in prispa natala de nostalgii supurande. Veneau sa-si revada rudele, dar, mai ales, sa se simta din nou copii, mangaiati si dezmierdati de mainile tremurande ale parintilor si bunicilor inca nemorti. Si, poate, ale Mantuitorului, inspre care catau cu sperante dospite. Raul acela uman se labarta la rascrucile involburate (unde ulitele stramte impingeau in viitura insufletita femei si barbati gatiti cu toale de busuioc) si curgea mai departe, catre eternitatea propovaduita biblic. Pe nesimtite, puhoiul se rasfira in soapte domoale si-un strigat ascutit, slobozit din senin, incarca vazduhul, tensionandu-l: "Vine popa!". Parintele calca apasat si solemn, constient de magia tulburatoare a ritualului aproape pagan. In spatele lui mergeau tarcovnicii, slabanogi si incovoiati de spate, atenti sa tina isonul sefului cu sutana. Cantaretii paseau umili, straduindu-se comic sa-si imite ierarhul. Fiecare avea spanzurata de gat o traista in care indesa bucatele daruite de enoriasii cu frica de Dumnezeu, ca asa era obiceiul la Islaz. Cand alaiul adasta langa jgheab, din multimea parelnic smerita se ridicau rotocoale de aburi si se desirau jucause in furca vantului taios de campie, intrupand duhul ce plutise peste intinderile originare, la ceasul Genezei. Preotul balmajea vorbe neintelese, cantandu-le gafait si gajait, si rotea cadelnita fumeganda deasupra vasului, intru sfintirea apei. Din slujba religioasa nu pricepeam decat cuvantul "amin", repetat cu insistenta si cu o gravitate anume, iar la acest semnal adunarea se inchina spasita, ingropandu-si ochii in troienele framantate de picioarele degerate. In atmosfera aceea mistic-evlavioasa iscodeam clatinat nemurirea, desi de pe crucea facatoare de minuni se prelingeau lacrimile sangerii ale lui Isus. Pana sa ma dumiresc la ce folosise ticalosia Pilatilor iesiti din smarcurile tenebroase ale istoriei, suvoiul bolborosea nervos, scapat dintre malurile rabdarii si ale bunei cuviinte. Inghesuit si surprins, eram tarat la jgheab, laolalta cu ceilalti crestini, si luam agheasma, grijuliu sa nu ciobesc sticla purtatoare de vraja. Acasa stropeam unchii si bunicii, odaile si lighioanele din ograda, intr-un fel de descantec transmis din mosi si stramosi. Ma purificam purificandu-i pe cei din jur.

Din pacate, astazi, nici macar nu sunt sigur daca jgheabul acela ros de timp mai exista, daramite daca mai aduna in juru-i, cum se intampla odinioara, sufletele chinuite ale atator semeni napaditi de alean. Aleanul sarbatorilor neprihanite, dar inghitite acum de-o uitare grabita. Graba instrainarii...