Caimacul gros al mitocăniei

Romănia a reuşit ca, intr-o singură săptămănă, să ofere pieţei tv şi, prin intermediul ei, intregului mapamond, două motive de atenţie sporită.

Romănia a reuşit ca, intr-o singură săptămănă, să ofere pieţei tv şi, prin intermediul ei, intregului mapamond, două motive de atenţie sporită. Pe de o parte, tragedia umană din Italia, unde o femeie a căzut victimă instinctelor primare ale unui pitecantrop, a determinat (premieră de domeniul stupefacţiei) adoptarea unui act normativ cu aplicabilitate aproape exclusivă - in ciuda negărilor de faţadă - pe cetăţenii noştri care s-au stabilit in afara graniţelor ţării. Pe de altă parte, nu ştiu in ce măsură a fost chiar premieră, dar şi ieşirea televizată de precupeaţă a lui Traian Băsescu a reuşit să ne rezerve un loc important in loja centrală a insectarului globalizat al ciudaţilor.

Nu voi detalia in acest editorial cazul de la Roma, fiindcă n-am nici cheful de a filosofa abisal pe marginea unei orori şi nici abilităţile de a mă constitui intr-un judecător imparţial al consecinţelor extinderii galopante a Uniunii Europene; decizie, după părerea mea, profund subiectivă, forţată politic şi nejustificată de vreun set de realităţi obiective. Mă voi intoarce, aşa cum Jucătorul se-ntoarce periodic la popor, la cvasimonologul găzduit in studioul B1 TV, cu o smerenie absolut greţoasă, de Radu Moraru. Mi-e greu să scriu in astfel de termeni despre un realizator pe care-l cunosc de ani de zile şi pe care m-am incăpăţănat naiv să-l preţuiesc inclusiv după ce a reuşit, in timpul referendumului pentru demiterea preşedintelui, performanţa unică de a-şi transforma sediul intr-un stadion unde suporterii portocalii căntau şi scandau orgasmic intru susţinerea idolului lor politic. Am găndit atunci - şi continui s-o fac - că fiecare poate să-şi promoveze cum crede de cuviinţă, in limitele legii, pentru că bunul-simţ nu e cuantificabil, simpatiile şi obligaţiile politice. Tocmai fiindcă nu vreau să arunc rahat in ventilatorul pornit şi detest să mă spurc mahalageşte, in piaţa publică şi cu măinile-n şold, cu meseriaşii unei bresle care ne asigură tuturor o păine bună de măncat, voi opri aici consideraţiile privind prestaţia lui Radu Moraru.

Referindu-mă, insă, la aceeaşi emisiune memorabilă, vreau să remarc altceva. Ştiam, constat acum că greşit, că actualul preşedinte al Romăniei are limite foarte inalte. Mitocăniile şi calomniile debitate, cu o nonşalanţă inspăimăntătoare şi cu justificarea că şeful statului nu are obligaţia să prezinte dovezi, la adresa tuturor celor care indrăznesc să aibă o altă părere decăt a sa, demonstrează că Traian Băsescu nu are absolut nici o limită. Omul e realmente nociv pentru noţiunea de democraţie. Iar ieşirile sale publice, in general de uz intern şi pe sticla murdară a televizorului, fiindcă dincolo de graniţe nu mai dă nimeni doi bani pe el, nu fac altceva decăt să confirme că direcţia pe care s-a inscris Romănia după alegerile din 2004 este aberantă. O mulţime de romăni s-a incolonat atunci la urne, cu un entuziasm bezmetic de o cauză mai bună, din dorinţa de a schimba regimul politic apăsător şi corupt cu unul mai transparent, mai relaxat, mai democratic şi mai breaz. Cu ce ne-am ales după Marea Revoluţie Democratică Portocalie? Cu o guvernare de cumetrie profund nefuncţională, cu un bălci televizat perpetuu şi de cea mai joasă speţă, cu regretul Europei Unite de a-şi fi lăsat uşa de la intrare descuiată şi, nu in ultimul rănd, cu un preşedinte lipsit de educaţie şi fără cea mai vagă viziune politică, dar cu multe frustrări şi aptitudini de dictator ratat. In definitiv, ne merităm soarta cu vărf şi indesat. Dacă ne-a plăcut să fim trataţi ca sacii de cafea din cală, atunci să fierbem la foc mic, să iasă caimacul gros...