Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Dimineaţă de vară optimistă, mai ceva ca în Programul unui partid politic în campanie pentru parlamentare. Un şir de cetăţeni se îndreaptă spre locul de acostare a vaporului. După parametrii de cârd n-am nici o îndoială că sunt turişti. Turişti străini, veniţi în grup organizat să vadă ce frumuseţi se ascund sub poalele mândrei noastre patrii.
Dimineaţă de vară optimistă, mai ceva ca în Programul unui partid politic în campanie pentru parlamentare. Un şir de cetăţeni se îndreaptă spre locul de acostare a vaporului. După parametrii de cârd n-am nici o îndoială că sunt turişti. Turişti străini, veniţi în grup organizat să vadă ce frumuseţi se ascund sub poalele mândrei noastre patrii.
ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Moto: "Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul"‘
Mircea Badea - realizator tv
Dimineaţă de vară optimistă, mai ceva ca în Programul unui partid politic în campanie pentru parlamentare. Un şir de cetăţeni se îndreaptă spre locul de acostare a vaporului. După parametrii de cârd n-am nici o îndoială că sunt turişti. Turişti străini, veniţi în grup organizat să vadă ce frumuseţi se ascund sub poalele mândrei noastre patrii. Un bătrânel în pantaloni scurţi, zdrobitoare dovadă că e turist, pentru că doar turistul e un om la locul lui care dă în mintea copiilor pentru o perioadă de timp limitată, depune eforturi serioase să se vadă cu ochiul liber că el filmează. Bărbaţii grupului şi-au pus pe cap nişte pălării caraghioase, vândute drept tichii tradiţionale româneşti, de un şmecher ce ţine o tarabă câţiva paşi mai încolo de chei. Despre femei nu se poate spune nimic.
Urmează grupului sau cârdului, la o mică distanţă, suficient de înţeleaptă însă, o haită de maidanezi cu limbile scoase. Lasă inevitabila impresie că s-au luat după grup, pentru că şi aşa n-aveau altceva mai bun de făcut. După ce toată lumea ia loc şi vaporul se desprinde de mal fără echivoc, microfonul trece în posesia unei tinere în maiou şi basma de pirat pe cale să se retragă din afacere, deoarece e prea bătrân pentru aşa ceva. Mişcarea la care asist are o explicaţie.
Grupul de turişti străini e din Danemarca. Dând un ban pentru această călătorie, membrii grupului trebuie să ştie pe unde merg şi pe lângă ce trec. Potrivit junei, le-o va spune un bătrânel uscăţiv, ciolănos şi încă verde. Dintre cei despre care se spune că sunt ai dracului. Le-o va spune însă în româneşte cu vădite simpatii piratereşti. Ea va traduce în daneză. Aşa se explică trecerea benevolă a microfonului din stativul de drept în mânuţele ei bronzate. Din cele trase cu urechea, aflu, mai întâi, că bătrânelul e un pasionat de ornitologie. După asta aflu că lebedele sunt la început cenuşii, ca nişte găini plouate, după care devin albe, ca o coală de hârtie în aşteptarea mâinii poetului, ca să zic aşa.
Urmaşii vikingilor nu sesizează tâlcul informaţiei. Şi nu pentru că le-ar scăpa, în traducere, subtilităţile limbii noastre eminesciene, ci pentru că sunt ocupaţi până peste cap cu altceva: să fie cât mai impresionaţi de frumuseţile de nedescris (cum ar zice un poet care nu s-a îmbătat suficient de tare pentru a atinge inspiraţia deplină) pe lângă care îi duce vaporul. O egretă se ridică din stufăriş şi, bătând din aripi, dispare în depărtarea ce nu poate fi decât de azur. Danezii sunt şi mai încântaţi. Şi – sunt sigur – încredinţaţi că n-au dat degeaba banii. De unde s-ar putea avansa ipoteza – calomnioasă, desigur – că egreta are contract de sezon cu firma de turism al cărei vapor lunecă pe Dunăre cât mai liric posibil.
Vaporul o ia pe Canalul Tulcea, lăsând în urmă, fără regrete, vapoarele ruginite şi macaralele încremenite de ani întregi şi se salută politicos, ca şi cum ar fi ridicat pălăria, cu un altul, mult mai mare şi mai ales, mult mai elegant. După care, dând cotul, al nostru pătrunde în apa tulbure a unui canal despre care bătrânelul (în româneşte) şi tânăra (în daneză) declară că nu e decolmatat.
Pe margini, iarmarocul tipic românesc. Inşi trebăluind în faţa corturilor ridicate în beţe, veniţi până aici, atâta drum şi atâta efort, ca să spele singuri vasele, să fie sângeros pişcaţi de ţânţari, să crape lemne cu toporul; inşi pescuind într-o seriozitate care te face să pufneşti în râs; inşi agitând spre noi sticlele de bere, din care tocmai dau pe gât, să ştim că ei simt bine. Un câine flocos înoată voiniceşte pe lângă mal, prin apa tulbure ca ciorba. Se înalţă în văzduh şi fără motiv egrete, asemenea unor elicoptere căutând taberele traficanţilor de droguri; din grătare urcă spre cerul etern fum alb, gros, gâlgâitor; un bărbat în pantaloni scurţi şi gol până la brâu se îndreaptă spre undiţa de la mal, scărpindu-se pe pieptul viril.
*
Vasul n-a luat-o de capul său pe uliţa de apă murdară. Programul include un popas de 20 de minute. La locul popasului, o şalupă domestică. Un fel de cocioabă plutitoare. De la bord se aud cârâituri de găini. Întinse la soare, pe frânghii, rufele gospodinei suportă, cu stoicism, tortura căldurii de vară. Curiozitatea danezilor e atrasă de o găleată ruginită în care bolborosesc agonic câţiva peşti. O jună aflată la jumătate drumului între ţărancă de la Muzeul Satului şi Miţă din Ferentari extrage un exemplar în chip didactic. Lângă malul opus, câţiva inşi aruncă în apă undiţe inutile. În jur, urmele năvălitorilor turistici: tăciuni pe jumătate arşi, pungi de plastic, sticle goale şi o butelcă.
*
Ne întoarcem la Tulcea. Trece un şlep gâfâind din greu sub povara unor munţi de cărbune. Vaporul nostru sloboade câteva sunete scurte. Celălalt îi răspunde la fel. Sunetele se aşază în văzduhul limpede ca flăcările de la gura unui pistol. Dincolo de stufăriş, departe, se ridică reci, fără nici o notă definitorie, coşurile unui combinat de mult intrat în faliment. Acolo e Ucraina, mi se spune, cu o voce misterioasă, de parcă acolo ar fi Atlantida cea dispărută. Pe mal, aleargă harnic un câine obişnuit să i se arunce bucăţi de pâine. Cei de pe vas răspund solicitării. Îi aruncă bucăţi de pâine. În faţă şi în spate, Dunărea eternă. Obişnuită cu tot soiul de neamuri. Şi cu neamul turiştilor, desig
Moto: "Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul"‘
Mircea Badea - realizator tv
Dimineaţă de vară optimistă, mai ceva ca în Programul unui partid politic în campanie pentru parlamentare. Un şir de cetăţeni se îndreaptă spre locul de acostare a vaporului. După parametrii de cârd n-am nici o îndoială că sunt turişti. Turişti străini, veniţi în grup organizat să vadă ce frumuseţi se ascund sub poalele mândrei noastre patrii. Un bătrânel în pantaloni scurţi, zdrobitoare dovadă că e turist, pentru că doar turistul e un om la locul lui care dă în mintea copiilor pentru o perioadă de timp limitată, depune eforturi serioase să se vadă cu ochiul liber că el filmează. Bărbaţii grupului şi-au pus pe cap nişte pălării caraghioase, vândute drept tichii tradiţionale româneşti, de un şmecher ce ţine o tarabă câţiva paşi mai încolo de chei. Despre femei nu se poate spune nimic.
Urmează grupului sau cârdului, la o mică distanţă, suficient de înţeleaptă însă, o haită de maidanezi cu limbile scoase. Lasă inevitabila impresie că s-au luat după grup, pentru că şi aşa n-aveau altceva mai bun de făcut. După ce toată lumea ia loc şi vaporul se desprinde de mal fără echivoc, microfonul trece în posesia unei tinere în maiou şi basma de pirat pe cale să se retragă din afacere, deoarece e prea bătrân pentru aşa ceva. Mişcarea la care asist are o explicaţie.
Grupul de turişti străini e din Danemarca. Dând un ban pentru această călătorie, membrii grupului trebuie să ştie pe unde merg şi pe lângă ce trec. Potrivit junei, le-o va spune un bătrânel uscăţiv, ciolănos şi încă verde. Dintre cei despre care se spune că sunt ai dracului. Le-o va spune însă în româneşte cu vădite simpatii piratereşti. Ea va traduce în daneză. Aşa se explică trecerea benevolă a microfonului din stativul de drept în mânuţele ei bronzate. Din cele trase cu urechea, aflu, mai întâi, că bătrânelul e un pasionat de ornitologie. După asta aflu că lebedele sunt la început cenuşii, ca nişte găini plouate, după care devin albe, ca o coală de hârtie în aşteptarea mâinii poetului, ca să zic aşa.
Urmaşii vikingilor nu sesizează tâlcul informaţiei. Şi nu pentru că le-ar scăpa, în traducere, subtilităţile limbii noastre eminesciene, ci pentru că sunt ocupaţi până peste cap cu altceva: să fie cât mai impresionaţi de frumuseţile de nedescris (cum ar zice un poet care nu s-a îmbătat suficient de tare pentru a atinge inspiraţia deplină) pe lângă care îi duce vaporul. O egretă se ridică din stufăriş şi, bătând din aripi, dispare în depărtarea ce nu poate fi decât de azur. Danezii sunt şi mai încântaţi. Şi – sunt sigur – încredinţaţi că n-au dat degeaba banii. De unde s-ar putea avansa ipoteza – calomnioasă, desigur – că egreta are contract de sezon cu firma de turism al cărei vapor lunecă pe Dunăre cât mai liric posibil.
Vaporul o ia pe Canalul Tulcea, lăsând în urmă, fără regrete, vapoarele ruginite şi macaralele încremenite de ani întregi şi se salută politicos, ca şi cum ar fi ridicat pălăria, cu un altul, mult mai mare şi mai ales, mult mai elegant. După care, dând cotul, al nostru pătrunde în apa tulbure a unui canal despre care bătrânelul (în româneşte) şi tânăra (în daneză) declară că nu e decolmatat.
Pe margini, iarmarocul tipic românesc. Inşi trebăluind în faţa corturilor ridicate în beţe, veniţi până aici, atâta drum şi atâta efort, ca să spele singuri vasele, să fie sângeros pişcaţi de ţânţari, să crape lemne cu toporul; inşi pescuind într-o seriozitate care te face să pufneşti în râs; inşi agitând spre noi sticlele de bere, din care tocmai dau pe gât, să ştim că ei simt bine. Un câine flocos înoată voiniceşte pe lângă mal, prin apa tulbure ca ciorba. Se înalţă în văzduh şi fără motiv egrete, asemenea unor elicoptere căutând taberele traficanţilor de droguri; din grătare urcă spre cerul etern fum alb, gros, gâlgâitor; un bărbat în pantaloni scurţi şi gol până la brâu se îndreaptă spre undiţa de la mal, scărpindu-se pe pieptul viril.
*
Vasul n-a luat-o de capul său pe uliţa de apă murdară. Programul include un popas de 20 de minute. La locul popasului, o şalupă domestică. Un fel de cocioabă plutitoare. De la bord se aud cârâituri de găini. Întinse la soare, pe frânghii, rufele gospodinei suportă, cu stoicism, tortura căldurii de vară. Curiozitatea danezilor e atrasă de o găleată ruginită în care bolborosesc agonic câţiva peşti. O jună aflată la jumătate drumului între ţărancă de la Muzeul Satului şi Miţă din Ferentari extrage un exemplar în chip didactic. Lângă malul opus, câţiva inşi aruncă în apă undiţe inutile. În jur, urmele năvălitorilor turistici: tăciuni pe jumătate arşi, pungi de plastic, sticle goale şi o butelcă.
*
Ne întoarcem la Tulcea. Trece un şlep gâfâind din greu sub povara unor munţi de cărbune. Vaporul nostru sloboade câteva sunete scurte. Celălalt îi răspunde la fel. Sunetele se aşază în văzduhul limpede ca flăcările de la gura unui pistol. Dincolo de stufăriş, departe, se ridică reci, fără nici o notă definitorie, coşurile unui combinat de mult intrat în faliment. Acolo e Ucraina, mi se spune, cu o voce misterioasă, de parcă acolo ar fi Atlantida cea dispărută. Pe mal, aleargă harnic un câine obişnuit să i se arunce bucăţi de pâine. Cei de pe vas răspund solicitării. Îi aruncă bucăţi de pâine. În faţă şi în spate, Dunărea eternă. Obişnuită cu tot soiul de neamuri. Şi cu neamul turiştilor, desig
