Campania bizarilor

Am sase campanii electorale in ultimii cinci ani. Toate, petrecute, intre altele, prin studiourile de televiziune. Asta-i prima pe care, din vointa proprie, o sar. Cu sau fara mine chemand doi-trei oameni care sa vorbeasca impreuna si sa se inteleaga separat, e cea mai trista dintre toate. De fapt, dupa meciul dramatic Basescu-Nastase din 2004, doar zbaterea declarat independenta cu iz de telenovela a lui Oprescu (urmata de victoria-i logica in fata cvasiabsentului Blaga) mi s-a mai parut demna de luat in seama. In rest, un sictir politicianist intrecut in amploare doar de sictirul potentialilor alegatori.

Tristetea din 2012 n-are nici macar spoiala dezvaluirilor de senzatie despre furaciunile si amantlacurile candidatilor. Toata lumea parca-i resemnata. De cand cu oficializarea sistemului alegerii primarilor dintr-un singur tur, tarisoara asteapta, cu foarte mici exceptii, reinscaunarea cnejilor ale caror mandate se termina. Ei au pe mana bugetele, retelele aducatoare de voturi, infrastructura electorala si tot ce le mai face trebuinta pentru perpetuarea pe functii. D-aia nici macar nu se ostenesc sa participe la penibilele sezatori poreclite dezbateri electorale. Stau atat de bine la intentia de vot in sondaje, incat ar fi tampiti sa-si riste confortul prin cine stie ce greseala (ne)provocata sub aerul cald al reflectoarelor. Exceptiile, rare, de samanta, asa, nu fac altceva decat sa confirme regula.

Haideti sa ne uitam fara patima la ce se intampla-n Bucuresti. Prin comparatie, acum patru ani jucau in filmul asta patru personaje politice de calibru: Oprescu, Blaga, Orban, Diaconescu. Dintre toti, a mai ramas doar Doctorul. Care putea castiga si daca pleca din tara in direct la volanul unui Ferrari decapotabil si nu-si facea deloc campanie. Cine pacatele mele sa-l bata? Pedelistii s-au predat. L-au bagat pe Prigoana-n fata, sa nu-si cheltuie banii si sa nu-si boteasca si mai rau imaginea vreun traditional greu portocaliu. O fi el, Pliciman, haios, dar Primaria Capitalei e loc interzis pentru el. Si asta tot e candidat. Se lupta, se zbate, merge la televizor, cheltuieste, il alearga si-l provoaca nonstop pe contracandidat.

In rest, niste bizari exhibitionisti care mai bifeaza o experienta, o obligatie sau mai urca o scara pe treapta celebritatii. Iri e-n foame de bani si de gloria tabloida de odinioara. Gigi nu rateaza nici un scrutin fara sa candideze in numele Crucii. Numai la referendumul pentru destituirea lui Basescu a lipsit de pe formular. Cred ca sufera si azi. Nea Puiu a scos cascheta de pe cap si s-a tras in trei postere ca sa nu zica generalul de la Kaufland ca n-are si el om pe buletinul de vot. Crema snobimii intelectuale a incercat (dupa parerea mea umila, nu de capul ei) sa inventeze si sa impuna din nimic un personaj. Asa ca a umplut Internetul si peretii cladirilor pe care vrea sa le salveze (odata cu Bucurestii) cu chipul voit serafic al lui Nicusor Dan. Un trist fara aplomb, fara anvergura si fara idei, pentru care s-au mobilizat energii, s-au cheltuit bani si s-a creionat un soi de program de un socialism feroce, al carui fir rosu e puterea discretionara a primarului. Daca gangavul asta cu glas de scapete, care n-a fost in stare sa-si prezinte programul nici macar intr-un interviu publicitar, e tot ce-au putut produce laboratoarele intr-un moment de maxima scarba a populatiei fata de clasa politica in ansamblu, atunci putem sa dormim linistiti. Chiar daca nu mai lucreaza FNI pentru noi…