Campania de talk nu va face decât cel mult show

Nici măcar o săptămână nu ne mai desparte calendaristic de începerea oficială a campaniei electorale pentru alegerile generale. Cea subterană – cunoscută de toată lumea, dar nerecunoscută oficial nici măcar de unul dintre toţi ipocriţii care populează audiovizualul românesc – musteşte mâlos de luni buni pe toate posturile de radio şi, mai ales, de televiziune.

În mod normal, dat fiind că (dacă nu face neatârnata Justiţie vreo şmecherie în ultima clipă) se va vota uninominal, campania propriu-zisă ar trebui să se desfăşoare altfel decât de la Revoluţie încoace. Pentru că, dincolo de propovăduirea liniilor politice generale ale partidelor pe care le reprezintă, candidaţii trebuie să-şi convingă prezumtivii alegători, în colegiile electorale care le-au picat la zar, că ei sunt cei care le pot reprezenta interesele imediate cel mai bine. Pe persoană fizică, după cum înţelept a grăit un cunoscut filosof al vremurilor noastre, pre numele său mirenesc Marian Vanghelie…

Mă număr şi eu – conjunctural, aş spune, iertată fie-mi subita modestie, trăsătură care în general nu mă caracteri­zează – printre mulţii organizatori de şezători cu politicieni prin studiourile tv. Deci mi se pare îndreptăţit să mă pronunţ, înainte de gongul oficial al galei, ca într-o ediţie specială dedicată marelui meci de full contact, pe tema calităţii antrenamentelor de până acum. Şi o voi face în termeni care, am convingerea, vor provoca strâmbături din nas şi apeluri telefonice supărate. Majoritatea celor dornici de a accede-n viitorul Parlament e formată din cetăţeni profund inadecvaţi momentului şi contextului. Oamenii se comportă de parcă ar candida, ca şi până acum, la pachet, pe liste de partid. Şi se simt datori, dacă tot îi vede ţara pe sticlă, să se facă utili cauzei. Doar că o fac aşa cum se pricep şi ei, comentând aproape doct involuţia ireversibilă a planetei, cu aplicaţie directă pe soarta nedreaptă a iubitei ţărişoare. În rest, dau vârtos şi fără să clipească în duşmanul de clasă. Cel de azi, care poate fi prietenul de cumetrie politică de mâine.

Am văzut şi/sau găzduit, în ultimele săptămâni, extrem de puţini politicieni conştienţi că, în contextul participării la un turnir electoral în care chiar că fiecare vot contează, şi-ar putea valorifica inteligent orice apariţie publică. Aproape toţi vorbesc despre aproape orice. Pot număra pe degetele unei singure mâini invitaţii mei din ultima lună, care să fi avut discursuri adecvate propriilor interese de colegiu, care să fi ştiut să mă manipuleze în beneficiul transmiterii de mesajele care să le capaciteze ori să le aducă aproape nişte români cu drept de vot din zonele-ţintă.

Sigur, în mareea de mediocritate care a inundat media românească, aceştia sunt invitaţii ideali. Aproape că tu, amfitrionul, n-ai nevoie de documentare. Şi nici ei de pregătire. Pot ţâşni dintr-un studio în altul, pot intra prin telefon, de pe hol, în altă emisiune din altă televiziune, pot o sumedenie de lucruri care, într-o societate aşezată, le-ar fi fost  cu desăvârşire imposibile. Dar ei trăiesc, împreună cu (nu musai şi pentru) noi, în alt tip de societate. Cea în care totul este posibil.  Aşa că pot. Şi, pentru că pot, oamenii politici fac. Numai că, într-o piaţă mare şi-n foame de invitaţi, cum e cea a unor parodii poreclite talk-show-uri, nu reuşesc să facă decât cel mult show; după umila mea părere, ca tendinţă generală, de proastă factură. Pentru partea de talk, însă, pe lângă necesitatea existenţei unui realizator sau moderator cu aplecare şi olecuţă de carte la zi, ai nevoie de mult mai multe. Şi Dumnezeu n-a fost, din păcate pentru clasa noastră politică, darnic la tura asta, să dea fiecăruia după nevoi.