Când am învăţat că am demnitate? Cât face respectul faţă de sine?

Dragă tată, ştii când am înţeles (pentru a nu ştiu câta oară) că am demnitate? Când am spus "nu". Nu îmi era încă foarte clar ce am de pierdut dacă spun "nu" (deşi cred că nu pierdem, cu adevărat, nimic şi pe nimeni; nimic nu ne aparţine în sine; lucrurile au o dinamică şi un rost, chiar dacă nu le înţelegem în fiecare moment). Îmi era foarte clar însă că, dacă spun "da", îmi pierd demnitatea.

În general, sunt un om recunoscător. Aparent, este o trăsătură care vine din educaţia primită de la părinţi - mereu învăţată să spun "mulţumesc" pentru ceea ce primesc. Pe fond, structura mea sufletească de o anumită factură m-a lăsat mereu gata de a sta la dispoziţia celuilalt atunci când primesc ceva, în semn de recunoştinţă. Credinţa mea, aflată în mine de dinainte de a "afla" din biserici sau din Biblie ce înseamnă Dumnezeu, m-a născut fericită, cu sentimentul zilnic clar că totul este un dar. De aici şi recunoştinţa mea sinceră pentru tot şi toate. Pentru frumuseţea dimineţii, pentru păsările pe care le aud cântând, pentru culorile în care este pictată natura, pentru pământ, pentru plante, pentru apă... pentru zumzetul şi pulsaţia vieţii pe pământ. De aici şi recunoştinţa sinceră pentru oameni, pentru întâlnirile mele cu ei.

Doar că la capitolul "oameni" se zgârâie puţin discul.
În natură există un echilibru; totul se întoarce; schimburile sunt egale; oamenii însă uită de acest echilibru şi strică balanţa, fără să ştie că în final tot legile echilibrului natural vor acţiona, deoarece noi suntem un sistem subordonat "naturii"; suntem un subsistem al ei şi nu putem funcţiona după legi diferite. O, da, noi ne credem, de prea multă vreme, mai presus de această natură. Credem că suntem stăpânii ei. Acţionăm, de multe ori, după legi inventate de noi, care par să funcţioneze mai bine. Pe moment. Oamenii vor să dea nimic şi să primească totul. Iar unii oameni calcă pe scoici abia născute şi se aşteaptă apoi să culeagă perle. Or, nu poţi să verşi deşeuri într-o apă, iar apoi, când te întorci la izvor ca să bei, să te aştepţi să curgă curată, proaspătă şi răcoritoare.

Nu ştiu de unde vine această pornire distructivă la oameni. Am întâlnit oameni care încă nu au ajuns să afle de miracolul din ei înşişi. Nu că nu am fi toţi nişte fire de nisip. Dar fiecare dintre noi suntem, în acelaşi timp, particule din miracol, bucăţi mici suflate de divin. Însă unii oameni, abia când ajung să fie ataşaţi ai altor oameni (soţia "cuiva", fiica "cuiva", angajata "cuiva"), simt că sunt şi ei "mari", că sunt "cineva". Aceştia sunt oamenii care, ajunşi în aceste ipostaze, sunt tirani cu cei mai "mici" decât ei. Aceasta este măsura lor: statutul social. La atât au ajuns.

Am trăit şi eu această "putere". Când, lucrând într-o firmă mare, am fost avansată la poziţia de "manager". Adică, aveam oameni în subordine. Cât de falsă e puterea pe care credeam că o am! Curând, am realizat că totul este un schimb. Am mai înţeles că eu mă hrăneam din acea "putere" (exercitată neomeneşte asupra altor oameni) doar din cauză că nu credeam că valorez ceva separat de acel context. Eu încă nu ştiam cine sunt.

De curând i-am spus "nu" unei asemenea persoane, iar ea s-a bucurat că i-am oferit posibilitatea să-mi strige, în faţa altor oameni, că ea face legile acolo. Ori fac cum spune ea, ori plec. În acel moment mi-am dat seama că actul pe care voiam să îl săvârşesc dezinteresat şi cu atâta sinceritate ar fi devenit nul, deoarece îmi era călcat în picioare respectul de sine. Nu orgoliul, ci demnitatea. Eram anulată din start.
În acel moment mi-am adus aminte că, între timp, eu am aflat cine sunt.