Cand moare un om de seama

SE AMINTESTE RAR si cu o anume stanjeneala de o categorie destul de cuprinzatoare de slujbasi. E vorba de indivizii pe care nu-ti vine sa-i dai afara, desi muncesc mai prost si dau mai multe dureri de cap decat unii care au fost disponibilizati fara remuscari. E vorba despre oamenii in care te vezi pe tine intr-un chip in care n-ai vrea niciodata sa fii. Ii tolerezi, fiindca te temi sa nu fortezi, concediindu-i, un destin care a stat cuminte. Sunt lenesi, lipsiti de cuvant, te fura si nu te respecta, totusi ii ingadui, amani mereu ziua cand, in sfarsit, vei lua o decizie drastica, preferi sa nu te gandesti la relatia care-ti arata cu precizie punctul tau slab. Intr-un fel, te porti cu ei la fel cum o faci cu cersetorii, care-si exhiba o infirmitate ce n-ar trebui tinuta niciodata la vedere. Le dai un ban ca sa-i uiti repede, ca sa nu te incarci de acel durabil sentiment de vinovatie pe care il starnesc in noi semenii lipsiti complet de sansa.

UN TIP DE MISELIE institutionalizata, pe care n-o condamna nimeni, nici mass-media, nici justitiarii statului: amenintarile celor inlaturati cu tam-tam din functii mari. Badalan, de exemplu, e voios ca un invingator, atunci cand anunta in interviuri ce dezvaluiri teribile o sa faca el la Parchet, desi, ca sef de stat major al armatei, avea obligatia sa rezolve neregulile, nu sa le adune in gusa, ca mijloc de santaj, pentru vremuri grele. Amenintarile sunt de fapt niste autodenunturi. In Codul Penal se cheama complicitate si favorizarea infractorului. Seful statului major a ascuns o seama de informatii explozive la care numai el avea acces. Ce-i trebuie mai mult DNA-ului ca sa se autosesizeze? Si intrucat turnatoria aceasta de tata cu epoleti, la popor e mai demna decat aceea tainica la Securitate?

UN DICTIONAR DE ARTISTI, alcatuit de un domn care destept n-a fost el niciodata, dar la adanci batraneti ii iese prostia prin toti porii, da la multi dintre ei doar anul nasterii si al mortii. Ce fel de merituosi vor fi fost, in viziunea autorului, cei despre care tot ce se poate spune pentru istorie e ca s-au nascut si apoi au murit?

CAND MOARE UN OM DE SEAMA se porneste o competitie gen "Cine stie castiga" despre adevarata cauza a decesului. De ce vor unii sa fie priviti ca singurii proprietari ai secretului, probabil ca nici psihologii nu stiu. Nu cred sa se fi scris carti despre ciudatele reactii pe care le starnesc decesele neasteptate, despre nevoia, si ea morbida, a implicarii in ultima legenda. Cele mai multe variante circula in ca-zurile in care persoana "putea sa mai traiasca". Mai traia, daca se interna imediat ce a simtit ca se sufoca sau ca se invarteste lumea cu el; mai traia, daca suna cineva imediat un medic si nu-l lasa pe defunct sa spuna, cum ii era obiceiul, lasa, ca merg maine la doctor. Cunoscutii si prietenii, dusi dintre vii in ultimul an, ar mai fi trait - cum zicea si Balzac intr-una din savuroasele sale ineptii - daca nu mureau. In toate povestile care mi-au ajuns la urechi exista un fir fatalist: au avut de ales si uite ca au ales sa moara!