Când şi peştii mari cad în plasa inflaţiei...

Avem două mari şanse în acest an: ie­şirea din recesiune şi calmarea in­flaţiei. Cu aceşti doi saci în căruţă am putea să trecem, în 2012, la desenarea noii paradigme a consumului. Şi, apoi, să construim un nou model de creştere economică, axat pe investiţii şi export. Abia atunci am putea spera la o bunăstare vindecată de sindromul de Fata Morgana. 

Aflăm dintr-un comunicat oficial făcut public înainte de finalizarea calculelor pentru primul trimestru că am putea să avem un PIB mai mare cu 0,5 procente. Dacă acest plus de valoare e doar o posibilitate în aşteptare, pe care Statistica o va certifica ori nu la 13 mai, avem în schimb o certitudine dramatică: în cele mai multe dintre casele românilor creş­te­rea economică nu va avea ecou imediat. O vom resimţi abia peste câţiva ani; şi numai dacă creşterea PIB-ului va fi consolidată.

Bunăstarea nu are cum să-i ţină de îndată isonul ieşirii din recesiune. Salariile sunt încă mici. În medie. Lo-curile de muncă sunt puţine. Iar concu­renţa, liberă potrivit legii, dar încorsetată în realitate de prejudecăţi şi de mentalităţi învechite, întârzie competitivitatea. E drept, înre­gis­trând mai mult PIB, vom avea mai multe valori adăugate, de fapt o producţie mai mare de bunuri şi servicii, chiar şi ceva mai mult consum, însă toate aceste surplusuri nu-i vor aduce populaţiei condiţii de viaţă mai bune încă din acest an. Poate că până la sfârşitul anului sau la începutul anului viitor bugetarii vor recupera toate procentele ce le-au fost tăiate din salarii. Poate că în lunile următoare vor urca unele venituri ale celor care aduc creştere economică. Dar mai multă bunăstare pentru cea mai mare parte a populaţiei nu va veni repede. De fapt, nu va veni cu adevărat cât timp nu vom avea un PIB care să în­cor­poreze competitivitate, profit, orien­tare spre piaţă. Fără astfel de valori, vitale, ţara noastră va conti­nua să adauge PIB fără să adauge şi bu-năstare. Consumând însă sufocant de multe resurse. 

Ne stă în cale, ridicând bariere în faţa bunăstării, şi dezechilibrul accentuat din corelaţia venituri-preţuri. Pentru că în România preţurile sunt mari şi salariile mici. Salariile, pensii-le, veniturile în general. Iar orice încercare de a urca veniturile cu sco­pul singular ca populaţia să facă faţă preţurilor s-ar răzbuna cumplit. Nu avem cum să ocolim o lege economi­că de fier, potrivit căreia ori de câte ori salariile cresc fără a fi însoţite de mai multă productivitate şi de mai multă eficienţă, în final de mai multă performanţă, mai poate fi obţinut profit doar prin explozia preţurilor. Prin inflaţie, deci.

Repet: am putea obţine în acest an creştere economică plus. Dar nu şi bu­năstare. O va aduce în anii ur­mă­tori numai o tendinţă constantă către un echilibru adecvat al preţurilor şi al veniturilor, care să încurajeze consumul numai şi numai prin refacerea legăturilor rupte dintre bani şi muncă.  Pentru un astfel de echilibru va fi nevoie de mai mulţi ani.

În vreme ce noi – ca să prindem curaj – aşteptăm calmarea inflaţiei în lume, veştile rele vin de peste tot: din China, din America, din Europa. Când peştii mari încep să cadă în plasa inflaţiei, unul după altul, e semn că vremea pe planetă s-ar putea strica din nou. Şi iată, în China – campioana mondială absolută la cre­ş­te­rea economică – saltul inflaţionist e atât de mare, încât rata anuală se apropie de cea din România. Iar Zona Euro, cu o inflaţie lunară în martie mai mare ca a României, vede cu firească îngrijorare cum sfera fo­ca­relor de creştere a preţurilor se ex­tinde dincolo de energie şi alimente. Chiar şi în America, unde optimismul afişat al şefului Fed nu dă înapoi, inflaţia a înregistrat în martie o rată lunară mai mare ca a României. Şi cum creşterea preţurilor e o boală contagioasă, greu de oprit la graniţe, ne vedem obligaţi să fim mult mai atenţi cu pragul nostru de imunitate.

Ţara noastră, cu o rată lunară a inflaţiei de 0,6% în martie, nu mai e pe cea mai rea poziţie din Europa. Dar continuă să ne bată toţi când calculăm rata pe 12 luni. Întâi şi întâi, pentru că încă suportăm consecinţele creşterii TVA cu 5 puncte procentuale din iulie 2010. Dar dincolo de acest efect fiscal, dominant acum, inflaţia noastră, persistentă şi perfidă, mizează pe pătrunderi uneori surprinzătoare prin câteva "vârfuri de atac". Sunt lovite doar câteva po­ziţii din coşul de consum, alese dintre cele vulnerabile. Semnificativ este faptul că  în această primăvară, din ta­bloul mărfurilor nealimentare, in­fla­ţia a reuşit să-şi taie drum printr-o singură poziţie: combusti­bilii. Toate celelalte poziţii şi le-a ales dintre alimente: pâine, cartofi, fructe proas­pe­te, ulei, zahăr. Aceste scumpiri se­lec­tive, ce nu cuprind întreaga masă de bunuri şi servicii, explică semnificativ "originalitatea" inflaţiei noastre. Fiindcă noi în România ne lup­tăm de multă vreme cu trei feluri de in­flaţie: una corectivă,  alta structura­lă şi încă una emoţională. Salturile mari de la o lună la alta nu-şi au principalele cauze la nivelul cererii de consum, ci în disfuncţionalităţi ale ofertei, unde sunt incluse preţurile administrate, fluctuaţiile de la benzi­nă­rii, plus inflamările emoţionale de ge­nul celor exersate de unele pat­ro­nate din industria alimentară. Normal ar fi ca noi în 2011 să ne confruntăm numai cu un singur tip de inflaţie: cea determinată de mişcarea economiei reale. O inflaţie structura­lă. Vom mai suporta însă un timp anor­malul: inflaţii corective şi inflaţii cu geneză emoţională. 

Necazurile peştilor mari dau şi mai mult curaj... inflaţiei de la noi. Unde, cu o economie nerestructurată, pre­ţurile tind să crească şi mai mult, amplificându-şi rolul de aspirator al surplusului de bani… Surplus nu faţă de nevoile economiei şi ale popu­la­ţi­ei, care sunt tot mai mari şi tot mai multe, ci faţă de cantitatea şi calitatea muncii întregii societăţii. Iar de in­flaţie, această blestemată boală, nu vom putea scăpa fără să facem ordine în relaţia bani-muncă.