Capitalul mediatic

Privesc, stupefiat, spectacolul unei aberaţii care are loc sub ochii noştri, pentru că se întâmplă la televizor, în România şi în alte ţări: ceea ce spun oamenii politici nu mai contează, importantă este mediatizarea imaginii lor.

Când s-a desprins imaginea de cuvânt?, se întreabă în numeroase studii sociologii şi observatorii delirului mediatic. O întrebare care are de ce să ne tulbure, pentru că ea ascunde în spatele ei o realitate tristă. Marele public nu mai aşteaptă astăzi nimic de la un om politic, în materie de conţinut. Ceea ce spune el nu mai este important dacă îl vedem mereu la televizor. Iar aceşti indivizi care şi-au dat seama de forţa imaginii au înţeles ce înseamnă capitalul mediatic: să apară fără încetare la televizor şi în presă (inclusiv în cea de scandal), să fie văzuţi dacă se poate zi şi noapte, să fie prezenţi prin imagini în viaţa noastră până când se produce un fenomen de hipnoză colectivă. Altfel spus, cetăţeanul de rând îşi zice: nu se poate ca domnul X să nu fie şi cu adevărat important din moment ce apare atât de des la televizor, nu se poate ca un om care ocupă atâta spaţiu mediatic să nu aibă şi ceva de spus...

Or, marea problemă, marea boală a democraţiei, este că 90% dintre oamenii politici şi creatorii de opinie care îşi afişează imaginea zi de zi nu au nimic de spus. A fi activ pe plan mediatic nu înseamnă a avea şi idei. A vorbi toată ziua la televizor despre tine, despre familia ta, despre ceea ce crezi tu în privinţa tuturor subiectelor posibile şi imposibile, nu înseamnă şi competenţă. Democraţia mediatică nu înseamnă şi dezbatere democratică. Ruptura dintre spectatorul mut din faţa televizorului şi palavragiul specializat în ocuparea spaţiului mediatic este totală. O ruptură care înseamnă separarea gravă dintre imagine şi cuvânt.

Cuvântul, în mod normal, este purtător de sens. Explozia mediatică a epocii noastre a evacuat însă cuvântul din aşteptările publicului. Omul politic care apare continuu la televizor ne comunică, în esenţă, următorul lucru: faptul că mă vedeţi atât de des este deja un mesaj... Nu aşteptaţi deci să deschid gura şi mai ales nu aşteptaţi să spun lucruri interesante, simplul fapt că mă mişc, simplul fapt că respir, simplu fapt că îmi petrec viaţa în faţa camerelor de luat vederi este un mesaj.

În noua formă de democraţie modelată de televiziune, oamenii nu mai votează de fapt pentru un program politic, ci pentru o imagine. Ei îşi vor da votul, de fapt, celui care a apărut cel mai des la televizor. Iată de ce capitalul mediatic este astăzi un enorm capital politic. Dacă ar fi să traducem în câteva rânduri testamentul spiritual al omului politic de astăzi, iată cum ar suna el:

Fiule, ca să câştigi încrederea oamenilor nu e nevoie să fii deştept, trebuie doar să fii văzut mereu în public şi la televizor. Cu cât imaginea ta va fi mai mediatizată, cu atât vei pătrunde mai mult în creierele oamenilor şi cu atât mai mult ei te vor considera important şi necesar. Ca să urci în piramida puterii, principalul tău aliat este imaginea. Când e vorba să-ţi angajezi un bun director de imagine, nu te zgârci la bani...

Imaginea este o nouă formă de dictatură în faţa căreia puţină lume rezistă. Iar noile tehnici de "comunicare" sunt, toate, axate în special pe crearea şi transmiterea de imagine, conţinutul fiind redus, deseori, la un simplu slogan. În 1987 preşedintele FranÎois Mitterrand a câştigat al doilea mandat prezidenţial cu sloganul "La force tranquille" (forţa liniştită) plasat pe afişele reprezentându-l ca un bătrân înţelept care ştie ce-i trebuie poporului său. Mai nou, imaginea de "black" vizionar al lui Barack Obama asociată cu sloganul "Yes, we can" a devenit un cocktail politic redutabil şi a fascinat întreaga planetă. Fără îndoială, generaţiile care se formează astăzi sunt modelate de televiziune şi imagine. Suntem cu toţii copiii unui monstru cu multiple capete, televizorul. Iar în timp ce ochii noştri se specializează pentru a capta cât mai multe imagini, creierul nostru, conceput iniţial de natură ca un organ la gândirii, se atrofiază.