Caragiale, despre presa de azi

"Pe vremea lui Caragiale, publicul voia materiale scurte, mustind de fapte. Daca se putea, materiale reduse la titlu. Un titlu senzational, fireste. Vrea altceva publicul de azi?"

Nu demult s-a aprins si a ars cu valvatai in presa noastra un taifas despre pericolul tabloidizarii. Drept argument pentru presa de fapt divers, s-a adus cererea pietei. Intelectualii au recunoscut asta, dar au sustinut ca e un moment trecator, provocat de proasta educatie postdecembrista. S-a creat astfel impresia ca gustul pentru faptul divers in defavoarea celui pentru dezbaterea de idei ar fi doar cusurul publicului de azi.
Eroare!

Dupa cum ne dovedeste Caragiale, pe la finele secolului trecut, publicul nu dorea altceva.
In Drapelul din 23 noiembrie 1897, marele gazetar publica un articol despre Coloana a V-a. Ce era aceasta Coloana a V-a, care da si titlul articolului? Un spatiu lasat de ziar pentru texte literare, stiintifice, artistice, economice.

Intregul articol, marcat de scanteierea geniului caragialian, se intemeiaza pe o premisa: gustul publicului consumator pentru lucruri usurele, care sa nu-i bata capul. Asezandu-se ironic in ipostaza cititorului de gazete, Caragiale scrie: "Ce-mi pasa mie, public, care ma interesez exclusiv de mersul afacerilor politice; ce-mi pasa mie, public, care vreau sa aflu fapte, accidente si scandaluri intamplate, si daca nu intamplate, macar neintamplate - ce-mi pasa mie de ce pareri, de ce idei, de ce gandiri sau de ce inchipuiri e capabila mintea dlor X sau Y? Pentru mine, caruia mi-e totdeuna degraba, macar ca foarte rar am treaba; pentru mine, care am nevoie de incordare a inchipuirii, coloana d-tale a cincea este peste masura de lunga. O consider ca o frauda ce mi se face".

Caragiale intuieste astfel o posibila obiectie a publicului cititor la introducerea Coloanei a V-a intr-o gazeta. Nu-l intereseaza parerile, gandurile, ideile. Vrea fapt divers: crime, accidente, scandaluri. Vrea altceva publicul de azi, departat de cel al vremii lui Caragiale printr-un secol si ceva? Fireste ca nu.

Publicul cititor - continua Caragiale - respinge Coloana a V-a si pentru ca aceasta gazduieste articole lungi: "Cum, domnule redactor? Dar d-ta mi-ai furat cu marafetul acesta, cu rasolul d-tale literar, macar cinci bucatele picante, cari ar fi incaput in locu-i. Dezbateri senine? Fantazii frumoase? Teorii personale?... Mofturi! Nu-mi trebuiesc. Mie da-mi titluri - un titlu bun este singur o idee. Dupa fiecare titlu, da-mi un fapt pe care l-ai aflat sau, daca n-ai aflat nici un fapt deocamdata proaspat, da-mi un fapt de alaltaieri, incalzit; in fine, daca nu, da-mi un fapt fierbinte de poimaine. Care va sa zica, am titlul, am faptul; mai imi trebuie o concluzie a d-tale, scurta, nervoasa, calda, caustica, corosiva. Toate, impreuna cu pseudonimul d-tale cu tot, sa incapa cel mult in doua vingalace si jumatate.

Dar articole cari sa treaca peste o coloana si jumatate! Dar eu, cand vaz asa articole, simt o impresie monstruoasa: parc-as privi in mijlocul unei ograzi, printre animalele domestice din ziua de astazi, de proportiuni potrivite, plimbandu-se grav un mastodonte antediluvian".

Pe vremea lui Caragiale, publicul voia materiale scurte, mustind de fapte. Daca se putea, materiale reduse la titlu. Un titlu senzational, fireste. Vrea altceva publicul de azi?

Ironia atinge punctul maxim de calitate in sesizarea discrepantei dintre realitate si misiunea sa de a scrie cronica literara: "Da. E o vreme ingrata pentru Coloana V. In mijlocul agitatiei care framanta spiritele, nu mai este loc pentru o cronica literara; in mijlocul larmei de: sus! jos! si geamuri, obloane, capete sparte, si tropote de gendarmi, si fapte mari de arme, ar fi fost un lucru de foarte prost gust sa invartesc aristonul. De aceea nici nu l-am atins cateva zile: mai la urma, l-as fi invartit degeaba - cine oare i-ar fi dat cea mai mica atentie".

Caragiale se refera la un eveniment precis. Ministrul de Razboi in Guvernul Dimitrie Sturdza, generalul Anton Berindei, avanseaza un proiect de lege care prevedea ca tinerii evrei vor fi dispensati de serviciul militar. Motivul invocat? Unii soldati evrei nu dovedeau abnegatie in apararea Patriei. Ce s-a intamplat din cauza acestui proiect de lege ne spune Constantin Bacalbasa in Bucurestii de altadata: "In ziua de 25 Noembrie evreii pamanteni se intrunesc la sala "Dacia" spre a protesta in contra acestui proiect de lege. Dar pe cand evreii discutau au intrat in sala un numar de studenti universitari si au cerut sa ia parte, in contradictoriu, la discutie. Negresit ca dezordinea s-a produs.

Pe cand la "Dacia" se petreceau aceste fapte, alti manifestanti plecau in grupuri prin cartierele evreiesti si se dedau la manifestatiuni ostile. Pe strazile Sf. Vineri, Dudesti, Vacaresti, Cantemir, Carol, Lipscani, Victoriei etc. au fost sparte geamurile, iar unii evrei au fost batuti".

De aici, referirile lui Caragiale la geamuri sparte si la tropote de jandarmi.
Nimic nou sub soare, asadar. Acum un secol si ceva, consumatorul de gazete avea aceleasi gusturi ca si consumatorul de azi.

Articolul de idei, de ganduri n-avea cautare. Ca si azi. O deosebire exista totusi. Pe vremea aia se afla un intelectual precum Caragiale care avea bunul-simt de a nu urechea cititorul pentru gusturile sale atat de comune!

NIMIC NU SE PIERDE

1931. In Bucuresti apare o initiativa mai mult decat interesanta. Tramvaiele care merg la Gara de Nord sunt dotate cu cutii postale. Astfel, scrisorile ajung mai repede la trenurile pentru provincie

LUMEA PRIN CARE TREC

Pledoarie pentru democratie La finele Istoriei politice a Romaniei sub domnia lui Carol I, Titu Maiorescu se ocupa de relatia dintre Carol I si sistemul constitutional autohton. Marele politician dezbate parerile unora potrivit carora n-ar strica daca Regele Carol I, ajuns deja la 40 de ani de domnie, ar fi un pic mai autocrat. Pentru a impune clasei politice romanesti standardele occidentale. Titu Maiorescu raspunde acestor sugestii printr-un maret elogiu al democratiei. Nimeni si nimic nu justifica nevoia unei derive catre Conducatorul mana de fier: "Noi prin noi insine trebuie sa ne indreptam. Caci daca pricina de capetenie a raului este slabiciunea de caracter inerenta inca unei societati de-abia iesite din coruptia seculara a domniilor fanariote si elective, atunci raul nu se poate lecui prin invocarea unui autocrat, care nu poate decat sa mai sporeasca slabiciunea de caracter a supusilor sai, ci din contra, prin treptata intarire a caracterului in noi insine, prin formarea independentei cetatenesti, al carei prim simptom imbucurator vor fi simtamantul si recunoasterea propriei noastre raspunderi si, prin urmare, a propriei activitati fara asteptarea impulsiunilor straine. Caci de altminteri, daca te lasi tu sa te duca altul, se va gasi totdeauna unul ca sa te duca unde vrea el si unde poate nu voiai tu, si orice putere isi intinde sfera de actiune pana unde o ingaduie celelalte ca sa o faca." Un text de capatai pentru viitorul secol de istorie romaneasca. Dar mai ales pentru vremurile de azi, cand unii vad rezolvarea coruptiei prin intarirea puterii prezidentiale pana la hatul dictaturii.

BARFE

"Ochii aurii, vii ca focurile ciobanilor" Din cartea lui Ioan Scurtu despre Carol I imi sare in ochi ceea ce scrie Elencuta Vacarescu despre ea insasi la momentul cand se muncea sa puna mana pe clapaugul de Ferdinand. Elencuta, oficial Elena Vacarescu, e dezvaluita de fotografii si de amintirile contemporanilor ca o duduie scunda, cu forme pline, de puicuta. De fiecare data cand am citit despre momentul in care Printul era cat pe-aci sa cada in ghearele junei, impins si de ratacirile din capul Reginei Elisabeta, m-am amuzat copios. Ma amuz si acum citind despre cum se infatisa persoana in Memorii: "Eram tanara si vesela, cu frumusetea prospetimii unui obraz de culoarea garoafelor trandafirii, ochii aurii, vii ca focurile ciobanilor, buzele-mi rumene, dintii albi ca neaua, mersu-mi sprinten si hotarat, mainile-mi gingase, dar voluntare, iar intre privirea mea si parul meu ca pana corbului, sprancenele-mi lungi imi subliniau aerul de mandrie. Nimic nu tinea pasul cu vioiciunea cuvintelor si miscarilor mele, cu agerimea gandului meu si a izbucnirilor inchipuirii mele. Mai degraba mica de stat, socoteam ca prin iuteala cuvantului ma ridicam la inaltimea celor care ma inconjurau". Obsesii de batran In ultimele volume de Insemnari zilnice, Constantin Argetoianu isi noteaza constiincios grozaviile naturii. Atat din Romania, cat si din din lume. Sunt singurele momente in care-si pierde cinismul. Singurele momente in care se vaicareste ca o baba ingrozita ca vine sfarsitul lumii. Obsesii de batran!!

UN SECOL IN IMAGINI

1929. Maxim Gorki, surprins in timp ce asculta radioul la un aparat de nivelul tehnic al epocii. Pentru regimul sovietic, radiofonia e un puternic instrument propagandistic