Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aţi auzit de quantitative easing - QE? Se traduce prin relaxare cantitativă şi înseamnă că se măreşte masa monetară. Suplimentul de bani e dat băncilor comerciale cu scopul declarat de a credita sectorul privat, dar ele finanţează statul. De ce? Pentru că mediul de afaceri devine ostil ca urmare a creşterii poverii fiscale şi companiile nu pot profita de QE. În paralel cu majorarea taxelor se restrânge dimensiunea pieţei. Dacă impozitele s-ar micşora, în loc să se mărească, QE n-ar fi o problemă.
Aşadar, degeaba reduc băncile centrale dobânzile ca să stimuleze creditul. Bonificaţiile pot deveni şi negative, cât timp fiscalitatea comprimă pieţele. Firmelor le merge mai prost şi îşi trimit angajaţii în şomaj. SUA au înţeles asta şi au dezavuat QE, cam când zona euro abia se apuca.
Să trecem însă la România. Pentru că şi noi relaxăm politica monetară, după ce am cocoşat mediul de afaceri cu taxe. La noi se vede, la fel ca la cei ce practică QE, că se majorează creditul adresat statului şi se reduce cel pentru sectorul privat. Dar ni se atrage atenţia că se micşorează doar împrumuturile în valută şi că se dau mai multe credite în lei. E normal că asistăm la o conversie a creditului neguvernamental din valută în lei, dar dacă prima componentă se reduce cu 12% şi cea de a doua creşte cu 7,6%, în condiţiile unui curs cvasiconstant, atunci e clar că vorbim de o scădere a finanţărilor către companii şi populaţie.
Evoluţia creditului neguvernamental indică o restrângere a dimensiunii pieţei pe fondul înăspririi fiscalităţii, iar politica monetară, ca să fie eficientă, are nevoie de o micşorare a impozitelor. De regulă, când se măresc taxele, colectarea se înrăutăţeşte, deficitul bugetar se umflă, şi creditul guvernamental se majorează, fiindcă trebuie finanţat un sold negativ în creştere. Dacă însă impozitele s-ar reduce, extinderea bazei de taxare ar permite să avem excedent în loc de deficit la sfârşitul exerciţiilor financiare...
E adevărat că România înregistrează deficite bugetare sub 3% din PIB, aşa cum indică Tratatul de la Maastricht. Dar această limită negociată politic nu spune nimic de faptul că-i contraindicat să măreşti taxele pe timp de criză. Şi dacă tot a decis statul să le ia românilor banii măcar ar fi putut să-i investească eficient, ca să ajungă pe finalul anilor, la excedent, nu la deficit. Iar dacă guvernele noastre tot reprimă consumul intern, ar trebui să orienteze economia către cel extern.
E clar că guvernul n-are politică economică. Incoerenţa arată că lipseşte o strategie care să depăşească ciclul electoral, motiv pentru care succesul plasării deficitului bugetar sub 3% din PIB nu converge către un obiectiv final. De unde se vede că a raporta către FMI şi UE îndeplinirea criteriilor de la Maastricht e o victorie pur politică. Dar Guvernul ar putea să facă rost de mai multe venituri bugetare şi să nu mai aibă deficit dacă reduce taxele, fiindcă i-ar creştea colectarea. Sigur că pentru asta are nevoie de o altă organizare, pentru că diferenţa între deficit şi excedent se numeşte corupţie sau clientelă politică. Iată de unde provine minusul la buget.
