Cărţi de joc

Din cauza faptului că-i slăbise vederea, îi încurca mereu pe sfinţii de pe pereţi cu oamenii din biserică. D-asta îi şi repezea pe primii, iar celorlalţi le vorbea cu foarte mare evlavie. Doar pentru că s-a întâmplat invers, în sensul că i-au atras atenţia oamenii, pe care el îi confunda cu sfinţii, a observat preotul din Puţintei că pereţii bisericii sunt goi. Adevăraţii sfinţi îşi luaseră tălpăşiţa. Îngerii dispăruseră şi ei din icoane. Rămăsese doar Dumnezeu în biserică.

Tot aşa şi la Răsmireşti, unde pereţii s-au golit într-o singură noapte.

Nicio urmă de pas pe întinderea albă a catapetesmei! Niciun zgomot de aripă în aerul albăstriu din preajma tavanului! Spre deosebire de câmpul nins de afară, unde se zbenguiau câteva păsări.

Preotului i-a fost ruşine să-L întrebe pe Dumnezeu dacă ştie ceva. Dumnezeu ştia în mod sigur. Cum să vorbească însă aşa neîntrebat?

La fel s-au petrecut lucrurile şi la Găvăneşti.

Trei biserici cu trei Dumnezei singuri. Sau poate cu acelaşi Dumnezeu singur de trei ori!

O astfel de întâmplare nu se mai pomenise niciodată. Iarna destul de geroasă şi vârsta destul de înaintată a sfinţilor te îndemnau să crezi că fugarii nu putuseră să ajungă prea departe, ceea ce era perfect adevărat.

Primul care şi-a dat seama de asta a fost preotul din Răsmireşti, care i-a găsit pe toţi în biserica de la noi din sat. Îi era însă cu neputinţă să spună care sunt ai lui, căci se amestecaseră cu ceilalţi.

Era o înghesuială fără seamăn pe pereţi!  Şedeau în icoane câte patru îngeri de acelaşi fel în loc de unul!

Catapeteasma aproape că sta să cadă de la greutatea celor adunaţi pe ea!

Patru Ioan Botezătorul, patru Nectarie, patru care de foc plimbându-l de tot atâtea ori pe Ilie, patru arhidiaconi ştefan, patru Marii Magdalene, patru cuvioase Paraschiva, patru balauri omorâţi de patru sfinţi cu numele de Gheorghe călare pe patru cai! Ca nişte cărţi de joc, taman bune, de nu se aflau într-o biserică, să încingi un popa prostu!

Dumnezeu, care era şi aici, ca peste tot, singur, nu ştia nici măcar El ce să mai creadă! I-au trebuit vreo două-trei zile de gândire ca să ştie. Afară ningea în draci, aşa că n-avea niciun motiv să se grăbească. Cum să-i  trimiţi înapoi pe o asemenea vreme pe bieţii fugari? Mai ales că nu erau fitecine, ci sfinţi şi îngeri dintre cei mai cunoscuţi.
Preotul nostru a lăsat ruşinea de-o parte, stând în fiecare din zilele astea de vorbă cu Dumnezeu, iar când Dumnezeu nu prea avea chef să-i răspundă, cu musafirii din icoane.

Până la urmă a aflat de ce-şi luaseră lumea în cap. Tânjeau  după o prescură şi o gură de vin,  însă ei aveau parte de post negru tot timpul. Auziseră ca în biserica de la noi este altfel. Şi chiar era, părintele le făcea sfinţilor toate poftele. Le-ar fi făcut şi celor veniţi din satele vecine, dar le promisese preoţilor de acolo c-o să-i trimită imediat ce se opreşte viscolul acasă. Aşa că atunci când viscolul s-a oprit, i-a oferit fiecărui oaspete câte un colăcel şi un păhăruţ cu vin, zicându-i : ţine, tăicuţele, aici, poate ţi s-o face foame sau  sete pe drumul către casă!

Nu l-a refuzat niciunul. Sfinţii şi îngerii de la noi din sat ar fi putut să se supere, dar nu s-au supărat.

 Ce n-a înţeles nimeni e de ce îngerii nu s-au folosit de aripi, iar sfinţii de sfinţenia lor,  pentru a călca direct pe aer la întoarcere! Cu toate că era desculţi, au pornit pe jos spre casă. Li se văd şi acum urmele întipărite în zăpadă. Indiferent de anotimp! Căci pe acolo pe unde au păşit ei,  zăpada nu se topeşte niciodată!