Casa cu aripi

Era cea mai înaltă casă din întrega aşezare. Şi cea mai frumoasă dintre toate. N-o spuneau atât oamenii, cât păsările care se minunau de frumuseţea ei, dându-i ocol, exprimându-şi admiraţia în triluri copleşitoare. Nici nu le-a fost greu s-o des­co­pe­re, căci casa se afla pe malul unui lac în apele căruia se oglideau zidurile verzi ale unei păduri. Dinspre lacul acesta şi dinspre crâng năvăliseră păsările. Îşi făceau veacul pe acoperişul casei. Le devenise drag cerul de deasupra ei şi numai sub cerul acesta zburau. Doar spre Dumnezeul de aici sau spre urma trecerii Lui prin acest crâmpei de cer îşi înălţau rugăciunile, deoarece multe dintre cântecele lor asta păreau să fie: rugăciuni. Spre deosebire de cele ale oamenilor, ru­gă­ciu­nile păsărilor n-aveau nimic tânguitor în ele. Se­mă­nau cu vântul. Ba chiar cu ninsoarea. Lucru de înţeles dacă ne gândim că nu erau rostite într-o biserică oarecare, ci într-una cu pereţii de aer. Puteai zice cu uşurinţă că sunt îndreptate dinspre cer către pământ, nu invers. Erau de toate neamurile zburătoarele: mierle, cintezoi, guguştuci, sticleţi, rândunici, fluie­rari de baltă, sturzi, coţofene, scatii, pupeze, grauri.

Au hotărât, plăcându-le atât de mult casa, să renunţe la vechile cuiburi şi să-şi facă altele noi la streaşina ei. Unele s-au strecurat chiar în pod, punându-se pe clocit aici. Erau, când se porneau deodată în zbor, asemenea unui nor uriaş din care te aşteptai să ţâşnească în cel mai scurt timp ploaia. Se întuneca cerul când se ridicau cu toatele în aer. Şi nu din cauza rugăciunilor, ci a aripilor. Stăpânul casei le-a luat seama abia pe la începutul verii şi a înţeles, urmărindu-le cu tot mai multă atenţie, că ele sunt adevăraţii stăpâni. Doar pentru că n-aveau mâini cu care să deschidă uşile sau ferestrele, păsările nu pătrunseseră încă înăuntru pentru a ocupa încăpe­rile. Omul era convins că aşa s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi stat în putinţă acest lucru. În realitate însă ele n-ar fi făcut, şi să fi avut mâini, aşa ceva. Îşi cunoşteau lungul ciocului. Şi apoi nu tânjeau după nimic din ceea ce însemna viaţa oamenilor, spre deosebire de aceştia care visau aproape în permanenţă să zboare. Omul s-a gândit că într-o zi păsările or să-l gonească în pădurea din care veniseră ele, situaţie în care n-ar fi ştiut cum s-o scoată la capăt, întrucât habar n-avea cum se construieşte un cuib, cu atât mai puţin unul în care să-i încapă toată familia. Exact când ar fi trebuit să aibă răbdare, căci se apropia toamna şi zburătoarele urmau să se despartă de locul acela curând, el n-a mai avut şi a început să le strice cuiburile, alungându-le cu vălătuci de fum şi cu pietre. Căreia dintre ele i-a venit ideea nu se ştie şi nu se va afla poate niciodată. Cert este că s-au strâns suficient de multe pene pentru a croi din ele două aripi mari şi puternice. Încă nu se sfârşise vara. Când s-a întors seara acasă, omul a crezut că visează urât. Însă totul era aievea. Locul pe care se găsea casa la plecare rămăsese gol acum. A observat imediat o umbră mare care venea de sus, fără a fi a nopţii ce se pregătea să coboare. Plutea pe deasupra lacului chiar casa lui. Mai bine zis, zbura, căci avea aripi, la fel ca miile de păsări ce-o însoţeau, dispărând împreună dincolo de lac şi de pădure.