x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Case fără oameni

3
Autor: Ştefan Mitroi 01 Apr 2014 - 15:03
Casele sunt asemenea oamenilor, se nasc, își trăiesc viața pe care o au de trăit, apoi mor. Doar că mai încet decât oamenii. Uneori ești tentat să le întrebi câți ani are moartea lor, așa cum l-ai întreba pe un om câți ani de viață a împlinit. Moartea unei case începe în ziua în care se sting toți cei care au locuit-o. Și ea este egală ca durată cu viața ținerii minte a acestora. Pe oameni îi țin cel mai bine minte fotografiile. Atunci când fotografiile își pierd memoria, încearcă să le ia locul pereții, după care ușile. Dar cât să poată și ele? Vine o clipă în care nu mai știe nimeni nimic despre cei ce au trăit acolo, iar asta înseamnă sfîrșitul timpului pe care-l avea casa de murit.

Caselor de la țară le este cel mai bine. Atunci când rămân fără oameni, le poți auzi vorbind cu vocile acestora între ele. Își amintesc de cine știe ce întâmplare de demult și o întorc pe toate fețele. Deslușești câte un suspin amestecându-se cu florile pomilor de prin grădini. Deorece prin grădini își trimit, una alteia, vorbă. Mai trăiești, soro? se furișează un glas de femeie din capătul uliței. Cea întrebată nu mai trăiește, desigur. Cea care întreabă știe lucrul acesta prea bine. Dar așa îi place ei să zică în loc de mai ai încă de murit? Muritul de tot înseamnă ca pereții să tacă. Și să tacă și ușile. După ce-au tăcut fotografiile. Casa își mai păstrează pentru clipa din urmă un singur gând: să se îngroape cât mai repede cu putință în pământul din care a fost făcută. Aici este o altă asemănare a lor cu oamenii. Doar că pe ele n-are cine să le conducă pe ultimul drum. Așa că se lasă înghițite de locul pe care au trăit toată viața.

Eu, unul, nu cred să existe pe lume tristețe mai apăsătoare decât cea a caselor de la oraș părăsite. Aproape că nu există stradă în București pe care să nu se afle o astfel de casă. Și aproape că nu există zi în care să nu mă apropii de câte una pentru a o ruga să-și spună povestea. Nici nu vă închipuiți ce multă viață le-a încăput între pereți! Și cât de mulți pași le-au trecut pragurile! Încă se mai aud muzici de baluri. Și trăsuri oprindu-se la scară. Inimi bătând nebunește, lacrimi foșnind în batiste, junghere dând să iasă din teacă, trădări împachetate în promisiuni frumos mirositoare, visuri spulberându-se, pulberi închipuind visuri de aur, oameni născându-se, oameni crescând, oameni iubindu-se, oameni zburând, oameni căzând, oameni stingându-se, oameni uitându-se, oameni uitând!

Dacă există o formă supremă de egoism, ea îmi aparține și ține de dorința de afla poveștile tuturor caselor părăsite ce-mi ies zilnic în cale. Tot ce au ele pe suflet aș vrea să-mi spună. Fiindcă eu cred că, îndiferent de locul în care se găsesc, fie la oraș, fie la țară, casele au toate un suflet, și el moare, din tot ce înseamnă viața unei case, ultimul. Iar asta se întâmplă atunci când începe uitarea. Egoismul de care pomeneam nu este altceva decât o formă de revoltă în fața uitării.


Serviciul de email marketing furnizat de