Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unora le este antipatic. Altora, dimpotrivă, le este foarte simpatic. Unii spun despre el că este un închipuit cu ifose elitiste. Alţii îl apreciază pentru zgârcenia cu care se înfăţişează ochiului public, socotindu-l tocmai din pricina asta un om temeinic şi serios. Întâmplarea a făcut să-i fiu mai bine de doi ani consilier. Începutul n-a fost unul glorios. Oare pe unde o să scot cămaşa cu mofluzul ăsta?, mi-am zis în primele zile. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, un culturnic expirat o dată cu fostul regim politic, vrând probabil să-mi mulţumească pentru faptul c-am încercat să-l compatibilizez cu noile vremuri dându-i şi o pâine de mâncat, l-a sunat pe cel căruia îi devenisem consilier, cerându-i să mă dea pe mâna poliţiei, ceea ce n-ar fi fost prea greu pentru un ministru de Interne, pe motiv că sunt un infractor periculos. Zelosul delator mi-a pus în cârcă un sac doldora de fărădelegi, neglijând, sărmanul, amănuntul că nişte băieţi de specialitate se uitaseră cu lupa în viaţa mea înainte de a ajunge să-i fiu ministrului de Interne sfetnic. Şi nu găsiseră nimic compromiţător. După ce-a închis telefonul, ministrul m-a chemat la el şi mi-a spus râzând: Bătrâne, eşti pe drumul cel bun, au şi început să te muşte de fund.
Etete, noul meu şef nu mânca oameni şi părea să aibă şi simţul umorului. Am început să prind curaj, livrându-i, în calitatea pe care o aveam, idei şi propuneri care se puteau întoarce mintenaş împotriva mea. De exemplu, atunci când ministrul apărea la televizor, eu, în loc să-l laud, îi înşiram pe hârtie punctele vulnerabile, lucrurile mai puţin reuşite. Mă şi gândeam când o să vină ziua în care ministrul o să-mi spună: Auzi, regăţeanule, ia cară-te tu de aici, că prea vrei să faci pe deşteptul cu mine! Dar ziua aceea n-a venit niciodată.
Pe urmă, drumurile noastre s-au despărţit. Când am trecut prin Cluj l-am sunat şi chiar ne-am văzut de câteva ori. De fiecare dată m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. A existat un moment, unul destul de lung, din păcate, când eu voiam să-l întreb pe el dacă-i pot fi de ajutor în vreun fel, deşi ştiam că n-am cum să-i fiu. I-a fost însă cine trebuia, Cel aflat cu mult deasupra noastră, a oamenilor. Pe la mijlocul anului trecut, am primit prin poştă o carte de peste 500 de pagini. Era de la Ioan Rus. Îl ştiam doar om de cuvânt, nu şi de cuvinte, aşa că m-am mirat văzând că aste chiar el autorul. "Tribut plătit speranţei" se numeşte cartea. Bineînţeles, am citit-o. O recomand mai cu seamă celor care nu-l simpatizează pe fostul ministru de Interne. Nu pentru a începe să-l simpatizeze, ci pentru a înţelege ce-l separă pe arogantul de la Cluj de precupeţele din talciocul de vorbe de la Bucureşti. Cei obişnuiţi să plătească tribut ignoranţei să n-o citească!
