Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Una din cele mai sesizate definitii ale harului creator am capatat-o, la anii cand debutam, de la Teodor Mazilu. Era redactor la Editura Eminescu si avusese curiozitatea sa-mi citeasca niste povestiri din cartea ce urma sa-mi apara in Colectia Luceafarul. Seful sectiei de proza mi-a confirmat faptul ca Mazilu nu era deloc un generos si ca daca se interesase de mine, era fiindca precis aveam talent. L-am abordat pe morocanosul de Mazilu chiar asa, rugandu-l sa-mi zica de ce socotea el ca sunt talent.
Pe vremea aceea, doream mult sa fiu laudat. Teodor Mazilu m-a privit cetos si oarecum descumpanit de insolenta cererii si m-a corectat: 'N-am spus ca ai talent, ci ca atunci cand n-o sa ai incotro, o sa ai talent'. M-am gandit mereu ce inseamna 'sa n-ai incotro'. Geniile, evident, n-au incotro. Exista si creeaza in felul in care le-a hotarat destinul. Un destin mare. Dar la destine mici si mijlocii, ca ale noastre, oare cum se pune problema? Cugetand adesea la o definitie acoperitoare a talentului, mi-am dat seama ca a nu avea incotro semnifica exact ce spun cuvintele. Ai vrea sa fii altul, ai dori sa scrii altfel si altceva, ai visa la alt public si la alte elogii, dar trebuie sa iei realitatea cu barbatie, acceptand sa continui asa cum esti.
Deruta multora, cand ajung in acest punct, cand nu se mai poate face nimic –nici cu arta si nici cu viata – are o explicatie in intelegerea gresita a ideii ca viata e o lupta. Prin lupta cu viata intelegem ceva eroic, atatator, interesant, pilduitor – un complex de activitati, care merita a fi povestite, atat de excitante sunt. Or, de regula, lupta cu viata nu seamana deloc a infruntare. Lupta asta cu viata poate sa fie nu numai plicticoasa, dar si lipsita de directie. Si aceasta intrucat in definirea talentului nu pretuim cum trebuie factorul timp.
Un american, un fotograf amator, a demonstrat in ce chip factorul timp e un element cheie in definirea talentului.
Vreme de cateva decenii bune, s-a pozat impreuna cu fiica sa in aceeasi zi din an, o singura data in an, riguros in aceleasi conditii de decor si lumina, incepand chiar cu ziua in care fetita lui a putut sa se tina pe picioare. Halucinantul seriei de imagini tata si fiica nu vine din faptul ca pozeaza goi, in picioare, unul laga celalalt, ci din infinitul mic al transformarilor din biologia amandurora. Fotografiile imediat alaturi par identice. Toate insa dovedesc lucrarea devastatoare a timpului.
Omul a avut puterea sa-si indure banalul intregii vieti pentru cateva secunde de adevar absolut. Ce talent!
