Cazul Buzura - O supa reincalzita in presa

Un ziar de limbrici il denunta pe Augustin Buzura ca fost colaborator al Securitatii. Materialul e o supa reincalzita la sanii arzanzi, ca resoul, ai unei fetiscane din presa, una dintre acele saracute cu aer de curca plouata, dezvirginata de tractoristi beti si maritata cu un jucator de table.

OPORTUNISMUL FANATISMULUI

Un ziar de limbrici il denunta pe Augustin Buzura ca fost colaborator al Securitatii. Materialul e o supa reincalzita la sanii arzanzi, ca resoul, ai unei fetiscane din presa, una dintre acele saracute cu aer de curca plouata, dezvirginata de tractoristi beti si maritata cu un jucator de table. Pe chestia asta s-au mai publicat, pe vremuri, articole asemanatoare. Iscalitorii au ramas anonimi. Augustin Buzura a ramas acelasi: un mare scriitor. N-ar merita nici macar o virgula irosita productia de trei parale. Dar chiar si ieftinatatile pot fi insa descusute. Pentru ca pot ascunde concluzii interesante.

PRIMA: Faptul de presa searbada se inscrie intr-o campanie oarecum surprinzatoare, daca ne gandim la anul in care s-a iscat si se desfasoara: cel de-al 17-lea de la Revolutie. Nu e o campanie noua. E o reluare a campaniei din anii ’90: Jos comunismul! si Jos Securitatea! Lipsita de eficienta (in definitiv, conteaza ce face omul in prezent si nu ce-a facut in trecut), la vremea respectiva campania a avut o explicatie. Multi dintre cei fara de har se gandeau ca le vor lua locul celor cu har, inlaturandu-i prin etiche-tare politica. Se mai intamplase asa ceva dupa 25 august 1944, in anii 1944-1948, cand tineri mai mult sau mai putin batrani isi propusesera sa-i scoata pe Sadoveanu, pe Camil Petrescu, pe L. Blaga din randul intai, cel al fotoliilor, pentru a se napusti ei pe plusul posteritatii. Dupa un timp al buimacelii, autoritatile, chiar comuniste fiind, au mirosit pericolul si au dat batranilor ceea ce li se cuvenea. Acum insa, la 17 ani de la caderea comunismului, campania n-are nici eficienta, nici explicatie. N-are eficienta deoarece in chestii de scris conteaza doar harul.

A DOUA: Ca si in anii imediat postbelici, asa-zisii radicali nu pricep sau se prefac a nu pricepe un lucru. In regimul anterior, personalitati precum Augustin Buzura n-au trait intr-o oaza de capitalism din plin centrul socialismului. A face un ziar, a scrie, dar mai ales a publica un volum, a te manifesta ca ziarist, scriitor, actor, pictor sau mester de oale si farfurii presupuneau o minima relatie cu autoritatile. Ca sa poata scrie, Augustin Buzura avea nevoie de casa. Pentru a obtine o casa, trebuia sa mearga la autoritati. Nimeni nu-i repartiza o locuinta daca n-o cerea. Si nimeni nu-i repartiza o locuinta daca solicitantul se apuca sa injure. Ii putem aduce lui Augustin Buzura o acuza din faptul ca i-a zambit primului secretar al judetenei sau chiar ca i-a dus ultimul sau roman cu dedicatie? La fel s-a intamplat si cu Securitatea. Publicarea unui roman insemna pentru Buzura un lung calvar. La refuzul cenzurii avea doua posibilitati: sa se duca acasa si sa se sinucida, lasand posteritatii un manuscris cu soarta nesigura, sau sa se bata pentru tiparirea lui, asta insemnand negocieri (pana la anumite granite ale compromisului), vorbe bune adresate editorului, audiente, autografe date stabilor de partid sau stabilor de Securitate. Asa au procedat toti marii scriitori romani cu volumele lor curajoase, inclusiv cei denuntati azi ca fiind colaborationisti. Unii nu stiu sau se fac ca nu stiu un adevar: birocratia comunista era severa cu toti. Pana si Dumitru Popescu, atotputernicul sef al Propagandei si Culturii, a avut probleme la tiparirea romanelor sale. Inseamna colaborare cu Securitatea faptul ca Augustin Buzura discuta cu ofiterii raspunzatori de Cultura? Sau chiar ca le dadea acestora romanele sale cu autograf? Colaborarea cu Securitatea are un sens precis, imposibil de rastalmacit. Insemna a-ti pari confratii pe sest pentru ceea ce scriau sau se pregateau sa scrie. Insemna a pari la Securitate ca X prepara o disidenta sau ca Y intentioneaza sa ramana in strainatate. A colabora cu Securitatea sau, in general, cu regimul in-semna a demasca intr-un articol ca romanul lui X e daunator constructiei socialiste sau ca personalitatea lui Y e tradatoare de tara. Dar chiar si daca Augustin Buzura ar fi fost astfel de colaborator, singurul criteriu de judecare a sa de catre cei de azi e opera sa. Rezista sau nu romanele lui Buzura la examenul cinic al timpului? E singura intrebare de bun-simt ce i-o putem pune scriitorului.

NIMIC NU SE PIERDE
	Secventa tipica pentru vremurile de altadata: poposita in Cismigiu, o cucoana cu umbreluta de soare nu scapa prilejul unui instantaneu impreuna cu nepotica. Inaugurata la 22 martie 1860, Gradina celebra din inima Capitalei si-a luat numele de la vecinatatea cu casa Marelui Cismigiu (dregatorul responsabil cu aprovizionarea cu apa a Bucurestilor). Amenajarea a avut loc intre 1849 si 1860, implicand, printre altele, aducerea si sadirea a peste 30.000 de arbori si arbusti.

LUMEA PRIN CARE TREC

Modernizarea Athosului In volumul lui Horia Alexandrescu (foto) "Athos. Calator la Sfantul Munte", gasesc, printre altele, cateva observatii pertinente despre nevoia ca Locul Sfant al Ortodoxiei sa se adapteze la lumea moderna. Un alt autor ar fi evitat subiectul. Mai ales daca ar fi fost preot sau, ma rog, unul dintre acei jurnalisti care ling blidele manastirilor. Sfantul Munte - scrie Horia Alexandrescu - a ramas incremenit in Constitutia elena din 1926: "Ceea ce presupune ca Athos nu va avea niciodata nici mai mult, dar nici mai putin de cele 20 de manastiri existente, ca toti calugarii de acolo, indiferent de tara lor natala, devin cetateni greci, ca relatiile de subordonare ale schiturilor, chiliilor si colibelor fata de manastiri se mentin de-a pururi, concluzia fiind, practic, ca toate proprietatile acestora apartin pina la urma manastirilor tutelare". Notatii corecte despre efectele negative ale impietririi in situatia din 1926. Horia Alexandrescu e un jurnalist bun, dupa cum il dezvaluie reportajul despre Muntele Athos. Un jurnalist chiar bun fiind nu-si poate ingadui adancirea subiectului, pana la cauze. Gazetaria obliga la privirea rapida, nu de putine ori in fuga. De ce nu se modifica Legea fundamentala a Athosului? Pentru ca ea reflecta puternice interese economice. Dincolo de temenele, de rugaciuni si de posturi, Athos este un spatiu al bataliei pentru putere. Pastrarea starii din 1926 dezvaluie ca in realitatea Sfantului Munte n-au ajuns inca puternice transformarile social-economice. Transformari, care sa ceara si sa impuna modificari juridice.

BARFE

O lectie, nu un cadou Riscand acuzatia de dare de foloase necuvenite, cineva imi face cadou, varata in plastic, pentru a fi protejata, o carte postala (de-adevaratelea) trimisa de Caragiale (foto) lui Paul Zarifopol, aflat la Leipzig. Stampila: Berlin, 3 noiembrie 1909. E o capodopera de sagalnicie caragialiana. Marele scriitor subliniaza dinadins cuvantul de: "Stimate dle Doktor, Nu stiu daca mi-am exprimat indestul de exact, prin carta mea de azi-dimineata, dorinta ce am de a ne vedea, fiind totusi impiedicat prin daraveri de a ma misca din loc. Prin urmare, iti mai adaog aceste rinduri, convins ca lipsurile expresiei mele vor fi covirsite cu prisos de intelegerea d-tale, a carei putere de patrundere am placerea de a o cunoaste. Rugindu-te a constata insuti de cate ori, intr-o proza romana de prima aruncatura, nu poti scapa de de, te rog sa ma anunti indata cind sa te astept. Ergebenst, Car Miercuri seara. Te astept negresit". Avem un exemplu de ce va sa zica e inteligenta de geniu. Caragiale trimite lui Zarifopol un text la prima mana, fara a-l mai piguli infinitamente, cum procedeaza obisnuit cu propriile productii, chiar si cand sunt biletele pentru spalatorie. Dandu-si seama ca utilizase prea des de, gaseste de cuviinta sa transforme un esec intr-o victorie. Folosirea lui de vazuta de (na, ca m-am molipsit si eu!) el ca abuziva trece acum drept un gest dinadins: "Rugindu-te a constata insuti de cite ori intr-o proza romana de prima aruncatura, nu poti scapa de de (…)". Nu mi s-a dat un cadou. Mi s-a dat o lectie.

SECOLUL AL XX-LEA
	La 25 noiembrie 1965, colonelul Mobuto da o lovitura de stat si se declara presedinte al Republicii Congo. Ca in multe alte asemenea cazuri, ivit sub pretextul luptei impotriva coruptiei, noul regim atinge in scurt timp coruptia absoluta. In imagine: presedintelui Sese Seko Mobuto i se lustruiesc pantofii (la propriu!).