Cazul ziaristilor rapiti - mai multe intrebari de bun-simt

Afacerea jurnalistilor rapiti in Irak se inscrie in categoria faptelor cu o dubla dimensiune: ceea ce se vede si ceea ce se ascunde.

COORDONATOR. Presedintele Basescu s-a straduit din rasputeri sa-si creeze si sa-si adanceasca imaginea de Cel care ii va salva pe jurnalisti. Un alt om politic ar fi dovedit mai multa prudenta

Asemenea tuturor faptelor enigmatice de dupa decembrie 1989 - asa-zisa revolta spontana, asa-zisii teroristi, incidentele de la Targu Mures din 15 martie 1990, mineriadele - , eforturile de a afla ce se ascunde dincolo de ceea ce se vede n-au sanse de izbanda. Vom sti ce s-a intamplat de-adevaratelea abia peste decenii. Sau poate nici atunci. Dedesubturile loviturii de stat de la 23 august 1944 sunt condamnate sa nu iasa la iveala. Sustragerea arhivei Ministerului Afacerilor Straine de catre Grigore Buzesti si Constantin Visoianu face imposibila descoperirea adevarului.

In numarul din 23 februarie 1990 al revistei Expres publicam articolul "22 decembrie 1989 - O dupa-amiaza cu prea multe intrebari". Ma refeream, in articolul respectiv, la intrebarile pe care le ridicau evenimentele care au urmat plecarii lui Nicolae Ceausescu cu elicopterul de pe acoperisul Comitetului Central. Nu avansam nici o ipoteza asupra celor ascunse dincolo de ceea ce vazusem cu totii pe strazi si la TVR. Nu presupuneam nici un scenariu. Evidentiam, pur si simplu, o serie de intrebari ridicate de abaterea intamplarilor de la rigorile logicii. Sesizam o serie de ciudatenii prin simpla raportare la bunul-simt a ceea ce ni se prezentase si ni se mai prezenta inca in februarie 1990 drept o revolta spontana.

Vom aplica aceeasi metoda de lucru la sirul de fapte prezentate noua, muritorilor de rand, drept rapirea si eliberarea celor trei jurnalisti romani. Fara a avansa vreun scenariu. Fara pretentia de a sti ce s-a intamplat in realitate.

Iata-le.

1. Chiar de la difuzarea stirii, intreaga presa romana si-a exprimat nedumerirea asupra felului in care decursese rapirea. Marie Jeanne fusese lasata sa formeze numarul redactiei si sa dea posibilitatea colegilor ei sa asiste la o transmisie radiofonica in direct a unei rapiri, premiera mondiala in acest domeniu. Mai mult, la un anumit timp dupa operatie, ea poate trimite SMS-uri in tara despre ce i s-a intamplat, in propozitii de o extraordinara rigoare gramaticala, si mai ales precizand ca nu e o gluma. S-a putut presupune ca-i vorba de niste rapitori amatori. Numai ca niste rapitori amatori ar fi procedat de indata tocmai la confiscarea telefoanelor mobile, nelinistiti ca ostatica ar fi putut comunica incidentul unor militari dinainte preveniti. Orice infractor, pana si un hot de gaini, ar fi putut banui ca e vorba de o capcana. La fel de bine insa s-ar putea presupune ca rapitorii s-au straduit din rasputeri sa ne avertizeze ca jurnalistii au fost rapiti, ca, vorba lui Marie Jeanne, nu e o gluma.

2.Intre rapitori si cele scrise despre ei, in Romania a existat in permanenta un dialog. De fiecare data cand intreaga presa, la unison, ajungea la o concluzie, de la Bagdad, de la mii de kilometri de tara, venea un soi de drept la replica. S-a scris si s-a vorbit ca afacerea e o banala operatiune prin care un grup de irakieni din Romania voia sa puna mana pe 4 milioane de dolari. Imaginea comandoului era serios pusa la incercare. In locul imaginii fioroase, nascute din alte rapiri mai mult sau mai putin rasunatoare, se contura imaginea unor cioflingari care au folosit calatoria jurnalistilor in Irak pentru a pune mana pe niste bani. Imediat, Al-Jazeera a difuzat o caseta in care Marie Jeanne spunea in engleza ca nu s-a cerut nici o rascumparare.

Dupa difuzarea casetei, atat presa scrisa, cat si cea audiovizuala au ridicat multe semne de intrebare asupra decorului, profilului paznicilor, remarcand, nu fara ironie uneori, ca paturile din fundal pareau luate din iarmarocurile romanesti. Pericolul pentru imaginea rapitorilor? De a fi luati in deradere, dar mai ales de a fi considerati ca nu stiu nici macar sa insceneze un decor. N-a trecut mult, si Agentia Reuters a primit un set de fotografii care-i aduceau pe rapitori in hotarele comportamentului tipic.

S-a pus si se pun astfel mai multe intrebari. Cum puteau rapitorii sa monitorizeze atat de bine presa din Romania? Cum de reuseau ei, admitand ca stiau ce se spune si se scrie la noi, sa traga o concluzie privind imaginea de ansamblu asupra faptului? O asemenea analiza a imaginii posibile in opinia publica parea a fi mai degraba opera unor institutii din Romania, cunoscatoare ale starii de spirit, decat cea a unei organizatii teroriste straine.

3.Pe parcursul intregii crize, rapitorii au evitat cu brio sa-si dezvaluie identitatea. Dar nu numai atat. Ei au evitat sa-si formuleze pretentiile. S-ar putea presupune ca a fost vorba despre niste rapitori debutanti. Sau ca au vrut sa-i scoata la licitatie pe cei trei jurnalisti. La fel de bine insa s-ar putea presupune ca regizorii afacerii au luat in calcul un lucru fundamental. Asumarea numelui unei organizatii deja cunoscute ar fi dus automat la o dezmintire din partea respectivei organizatii, ceea ce ar fi adancit banuielile ca e ceva putred la mijloc. In chip asemanator, ar fi fost riscant daca s-ar fi formulat o revendicare. O revendicare politica, in genul retragerii trupelor noastre din Irak, ar fi obligat pe rapitori sa purceada la represalii. Asta deoarece, mai mult ca sigur, Traian Basescu ar fi refuzat sa le indeplineasca revendicarea. Daca ar fi cerut o suma de bani, era la fel de riscant. Eliberarea jurnalistilor ar fi fost pusa pe seama indeplinirii cererii. Si in acest caz, presa, opinia publica s-ar fi intrebat cine a fost atat de generos, incat sa piarda o suma atat de importanta. Si cum in Romania, toti oamenii de afaceri sunt suspectati c-ar putea ajunge la PNA, presa, opinia publica s-ar fi interesat cine si cum a facut negustoria cu Puterea ce si-a facut din lupta anticoruptie un steag.

4.Chiar de la inceputul crizei, presedintele Traian Basescu si-a asumat misiunea de Coordonator-sef al intregii operatiuni de salvare a celor trei jurnalisti. Domnia-sa s-a straduit din rasputeri sa-si creeze si sa-si adanceasca imaginea de Cel care ii va salva pe jurnalisti. Un alt om politic ar fi dovedit mai multa prudenta. Daca jurnalistii ar fi cazut in mainile unei organizatii teroriste sau chiar ale unui grup de incepatori, exista riscul ca totul sa se sfarseasca tragic. In acest context, intreaga responsabilitate ar fi cazut pe umerii domnului presedinte. Sa spunem ca Traian Basescu a procedat asa, deoarece difera ca stil de politicienii romani si de politicienii lumii in general. La fel de bine putem presupune insa c-a stiut de la inceput ca jurnalistii vor fi salvati. Daca da, de unde a stiut? Si mai ales, de ce nu ne-a spus?

5.Fata de autoritatile altor state confruntate cu o criza asemanatoare, cele din Romania au refuzat sa dea presei si, prin ea, opiniei publice orice informatie oficiala. S-a spus ca se procedeaza astfel pentru a proteja secretul operatiunii de salvare. Secretomania a fost impinsa pana intr-acolo, incat declaratiile publice ale lui Omar Hayssam n-au fost dezmintite oficial. N-au fost dezmintite oficial nici declaratiile unor irakieni care pretindeau ca fac parte din delegatia de negociatori trimisi de la Bucuresti. Lucru de mirare, daca ne gandim ca o asemenea dezmintire nu punea in pericol succesul operatiunii. E greu de crezut ca acesti guralivi faceau parte dintr-o delegatie de negociatori oficiali, a caror conditie esentiala era tocmai pastrarea discretiei. Numai ca aceasta secretomanie neobisnuita la nivel oficial a fost dublata de o uriasa operatiune de scurgere in presa a unor date despre Omar Hayssam si legaturile sale cu PSD. Ce interes ascunde aceasta scurgere intentionata de informatii? In nici un caz unul tinand de operatiune. Pare c-a fost vorba mai degraba de o manevra menita a sesiza opinia publica de legatura indisolubila dintre PSD si cercurile dubioase de afaceristi arabi din Romania. Cat despre tacerea incredibila a Autoritatilor romane, ea poate fi presupusa ca avandu-si explicatia in grija de a da presei prilejul de a verifica informatiile primite. Exista riscul ca aceste informatii sa starneasca banuieli prin raportarea la faptele rapitorilor.

6.La televiziuni si in presa au aparut multe opinii potrivit carora atat Omar Hayssam, cat si Mohamad Munaf au fost monitorizati de catre SRI. Lucru mai mult decat probabil, daca ne gandim ca amandoi au fost amestecati in afaceri dubioase, acuzate deja de PNA ca fiind de coruptie. Potrivit lui Traian Basescu, SRI are o contributie majora in sesizarea domniei-sale cu afacerile de coruptie. In acest context, se pune, evident, intrebarea: de ce n-a sesizat SRI autoritatile statului, conducerile Prima TV si ale ziarului Romania Libera ca sponsorul, dar si calauza sunt persoane dubioase, avertizandu-le sa nu-i lase pe jurnalisti sa se aventureze cu Munaf la Bagdad? Admitand ca SRI n-a vrut sa incalce libertatea presei, de ce n-a sesizat atunci Ambasada Romaniei de la Bagdad ca trei jurnalisti romani vor veni intr-o aventura periculoasa?

7.Toata lumea a sesizat o contradictie fundamentala. Prin numeroase elemente, rapitorii pareau niste ageamii: povestea cu mobilul lui Marie Jeanne, imbracamintea paznicilor de pe caseta, absenta revendicarii. Prin profesionalismul filmarii si fotografierii, prin rapiditatea cu care au facut sa parvina caseta si fotografiile unor institutii de presa, ei pareau, dimpotriva, niste versati in materie de rapiri. Se poate presupune ca rapitorii apartineau unui serviciu secret strain, interesat in excesiva mediatizare a cazului pentru a compromite politica agresiva in Irak a lui Traian Basescu. Se poate presupune insa la fel de bine c-a fost vorba de o operatiune mediatica pusa la cale din Romania pentru a mentine treaz subiectul in opinia publica.

8.Sambata spre duminica noaptea, toate redactiile au fost alertate ca jurnalistii au fost eliberati si vor fi adusi pe Aeroportul Militar Otopeni. O armata de jurnalisti a vegheat toata noaptea pandind orice miscare suspecta. Nu s-a intamplat nimic deosebit.

A fost doar un zvon? Si daca da, cine l-a lansat atat de dibaci in toate redactiile? Antena din Bucuresti a rapitorilor? Sau serviciile secrete romanesti care, de la inceputul crizei, n-au obosit sa intoxice presa cu asa-zise scurgeri de informatii? Intrebarea intrebarilor: cine are interesul sa compromita credibilitatea presei in legatura cu acest caz?

Sunt intrebari pe care mi le pun ca om de bun-simt, si nu ca jurnalist. Cititorii isi vor fi pus si alte intrebari. Pentru ca sunt oameni de bun-simt.