Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Crizele vin şi trec. Şi trec - fie că produc ori nu şi recesiuni. Lăsate însă în voia timpului, fără diagnostic corect sau terapii adecvate, provoacă răni adânci şi durabile. În cazul nostru, pentru că aşteptarea a fost prea mult lungită, au ajuns să fie deja urgenţe şi stricăciunile produse de viiturile financiar-economice.
Cea dintâi intervenţie, atât de urgentă încât a lăsat prea puţin timp pentru reflecţii, este resuscitarea bugetului. Începând cu balanţa veniturilor şi încheind cu balanţa cheltuielilor. De aici înainte, orice amânare a restructurării celor două balanţe va fi un risc extrem. Nu se mai poate merge, ca până acum, cu colectări de venituri la niveluri de 28-32 la sută din PIB şi cu cheltuieli care să urce până la 40 la sută. Calea firească pentru creşterea veniturilor bugetare ar fi ca roata afacerilor să se învârtească fără odihnă, în aşa fel încât să vedem înmulţindu-se banii sănătoşi. A gândi însă că, în 2010, societatea românească ar putea păşi pe această cale, este mai mult decât o iluzie. Obligaţi s-o reportăm pentru 2011, ne rămân pentru 2010 doar alternativele de forţă majoră.
A fost repusă pe rol, în aceste zile agitate, mai vechea idee a unor cercuri de afaceri care susţin că ieşirea din împrejurările grele de acum ar fi posibilă prin relaxarea impunerii fiscale. Propunerea este atractivă: partea de contribuţii sociale ar fi mai mică, iar reducerea pe profit şi pe salarii ar aduce câştiguri mai mari atât angajatorilor, cât şi salariaţilor. Ar fi calea cea mai promiţătoare pentru mult dorita lărgire a bazei de impozitare. Fiindcă ar scoate din subsolul economiei o mulţime de venituri necontabilizate. În plus, s-ar redresa balanţa consumurilor. Metoda, care are un bun renume in istoria economiei, a fost folosită şi la noi cu succes în anul 2000. Erau însă altfel împrejurările şi alta conjunctura. Acum este criză şi nu se conturează nici măcar firav certitudinea că, trecând la un astfel de program de la 1 iunie, ar putea fi adunate la buget veniturile aşteptate. Dimpotrivă, în condiţiile unor venituri reduse ca urmare a relaxării fiscale, cheltuielile ar fi şi mai drastic amputate. Iar statul ar fi nevoit să se împrumute şi mai mult, ca să-şi acopere extensia deficitului, apoi să se împrumute din nou şi din nou, ca să-şi plătească dobânzile şi ratele.
La polul opus, ca posibilă soluţie de rezervă planează alternativa înăspririi fiscalităţii, accentul-şoc căzând pe creşterea taxei pe valoarea adăugată. Metodă aplaudată la vremea lui de Keynes, care o socotea salvatoare pentru momente critice. Fiindcă, fără ca salariatul sau pensionarul să-şi dea seama - amputat ar fi atunci venitul mai puţin vizibil, cel real. Calculat în raport cu rata inflaţiei şi exprimând puterea de cumpărare. Keynes scria că atât timp cât salariul nominal (cel încasat efectiv) rămâne intact, salariaţii nu-şi dau seama ori nu pot să creadă că vor pierde chiar mai mult primind salariul întreg; vor înţelege drama în piaţă, unde cu salariul lor întreg vor târgui tot mai puţine mărfuri cu preţuri umflate de TVA. De ce nu adoptă România această cale - fără îndoială, într-o mai mică măsură iritantă în plan social şi politic? Pentru că fiscalitatea excesivă ne-ar condamna să amânăm şi mai mult ieşirea din recesiune. Taxele mai mari ar ameninţa iniţiativa privată, ar descuraja activitatea companiilor şi i-ar bloca pe investitori. E drept, ar fi adunate mai multe venituri la buget, dar cu preţul uriaş al prelungirii crizei. Şi al unei inflaţii deprimante ce ar lovi întreaga societate.
Calea aleasă de autorităţi - "soluţia vizibilă", având ca vârf de lance reducerea imediată a salariilor şi pensiilor - e însă cea mai grea şi cel mai greu de pus în practică. Întâi şi întâi, fiindcă împrumutătorii (FMI şi compania) cer garanţii că după ce Guvernul îşi va fi asumat răspunderea, deciziile luate nu vor fi declarate neconstituţionale. Apoi, pentru că suferinţa populaţiei se propagă fără nici o întârziere. Va fi deci nevoie de suplimente de întărire a imunităţii pentru cei loviţi de sărăcie, de sinceritate în comunicarea cu populaţia, cu sindicatele, cu opoziţia politică şi cu societatea civilă. Toate acestea, însă, vor avea doar efecte minore fără grăbirea reformelor economice reale şi profunde. Cu atât mai mult cu cât, în societatea românească, în împrejurările determinate de recesiune, s-au acumulat mari datorii neplătite, pe de o parte către buget, iar pe de altă parte către partenerii de afaceri. Căile de forţă majoră, un timp, pot să ne asigure supravieţuirea. În condiţii de forţă majoră. După care să devină posibilă, repede, cât mai repede, înaintarea pe căi fireşti. Altfel, vom fi nevoiţi să suportăm - prin adăugare la tăierile de salarii şi de pensii - împovărătoare majorări de taxe. Căci bugetul ţării are agăţată o tinichea de coadă - deficitul în expansiune. Iată pericolul ce ne pândeşte după colţ, ameninţător: la prima ezitare, să ne dea în cap cu taxe inflaţioniste.
