Ce înseamnă să ajungi cineva

Mama m-a învăţat că în viaţă trebuie să ajungi cineva. Cuvântul mi-a rămas pentru totdeauna în memoria activă, fără să-l raportez la cineva anume. Alţii erau "Cineva", nu cei care-mi erau cunoscuţi şi accesibili. M-am consolat cu ideea că în lumea celor care au făcut ceva, ca să se poată chema cineva, eu n-o să urc niciodată. Vorbesc de o urcare, deoarece în mintea mea cuvântul cineva trimitea la realizări majore în plan ştiinţific, artistic şi social. Deci la o ascensiune, un drum lung şi greu, de la nimic la ceva.

Televiziunea a scurtat mult drumul, el nu mai e nici anevoios, iar problemele urcuşului nu se discută. Ajunge sus oricine, dacă-şi pune-n gând s-ajungă, nu contează cum. Devii cineva, în afara criteriilor de bine şi de rău, de calitate, de aport la o cauză mare. Cine apare la televiziune e cineva. Notorietatea nu mai e premiul întâi pentru o înfăptuire de seamă, e o reuşită a vanităţilor. E la îndemână, deşi în copleşitoarea majoritate a cazurilor durează puţin.

Cehov are o povestioară despre mecanismele frustrării şi efectele notorietăţii. Un rus de rând vine acasă urlând de fericire şi fluturând un ziar: Mamă, tată, sunt mare, de acum mă ştie toată Rusia, am ajuns celebru, scrie la ziar de mine! Textul, care-l făcea fericit pe anonim, era o notiţă de subsol unde se spunea că l-a călcat o căruţă şi că n-a păţit nimic. Ultimii 20 de ani au născut o categorie strict românească de cineva, în felul ei, o instituţie naţională. E vorba de cei care rămân permanent în prim-planul atenţiei publice, fără ca să se ştie clar ce înfăptuire majoră le-ar da dreptul la asta. Se schimbă guvernele, dispar generaţii întregi, lucruri care păreau a fi date pentru totdeauna se pierd ca şi cum nici n-ar fi existat, glorii ale stadioanelor şi ale vieţii artistice cad în uitare, dar câţiva oportunişti, mereu aceiaşi, care şi-au cultivat tenace darul unui maximum de oportunism, al unui oportunism triumfant, bătăios, obraznic, totalitar, stau în faţă la toate ocaziile sociale, sunt indispensabili în toate guvernările, au sentinţe, nu păreri, iar ce le face forţa e susţinerea necondiţionată, adesea inflamată, a opiniei publice. Mulţimi din toate stările societăţii îi consideră cineva, fără să poată careva spune şi cu ce alt argument moral şi spiritual. Afară desigur de faptul că sunt prezenţi tot timpul, în tot locul, acolo unde simpla apropiere de puternicii zilei le certifică în ochii marelui mut nu numai notorietatea, ci şi nesfârşirea acesteia.

Televiziunea le-a făcut numele tot atât de sacre ca ale apostolilor culturii şi ai ştiinţei. Oportunismul naşte personalităţi. Mulţimile simt nevoia să iubească, să admire, nu să cunoască şi să decidă asupra meritelor. Ce-i ţine sus pe oportuniştii de elită este admiraţia, ce nu are nevoie de motivaţii, a miilor de anonimi care luptă să ajungă şi ei cineva. Când un anonim stă alături de unul din oportuniştii de mare protocol ai epocii, se simte ins ales şi are a povesti toată viaţa ce i s-a întâmplat. Mă, voi ştiţi cine sunt eu! Ei, bine, eu sunt ăla care am stat, fără să mă ia în seamă, o zi întreagă în fundul lui Cutare! Bă, nu minţi, era chiar Cutare ăla care nu te-a observat? Se minunează poporul. Păi, ce motiv aş avea să mint?, răspunde insul ales.