Ce punem în locul "prostiei cu austeritatea"?

Sar scântei peste Atlantic. Cauza discordie între Statele Unite  şi Uniunea Eu­ropeană: austeritatea bugetară. Ame­rica şi-ar dori o bătălie în două etape: mai întâi să forţeze consolida­rea ieşirii din recesiune şi abia în al doi­lea rând, în perspectiva anilor 2012-2015, să treacă la  concentrarea  ma­sivă de eforturi pentru echilibrări bu­­getare. Şi, desigur, ar vrea să im­pu­­nă această strategie lumii întregi. Uni­u­nea Europeană, în schimb, vârf de atac fiind  Banca Centrală Euro­pea­nă, acordă întâietate însănătoşirii bu­getelor bolnave. Pentru ca, apoi, să arunce în luptă bugete sănătoase şi să pecetluiască ieşirea din recesiu­ne.

România n-a avut încotro şi, fără prea mult zel, a decis să fie de partea Uniunii Europene. Nu neapărat din cauza solidarităţii de club, ci mai de­grabă împinsă de împrejurări. Semna­tarii Acordului de împrumut încheiat în primăvara anului trecut, aflat încă în derulare - Comisia Europeană, Fon­dul Monetar Internaţional şi Banca Mondială - ne-au pus în faţa unei oglinzi ce ne-a arătat, ceva mai clar decât reuşisem noi să vedem, că ţara se confruntă cu o problemă gra­vă, extrem de gravă, care, dacă nu va fi rezolvată repede şi bine, va duce ne­greşit la întârzierea ieşirii din recesiune. Şi, în acelaşi timp, ar putea ameninţa stabilitatea financiară a ţării. Deşi diagnosticul este violent con­testat în cercuri largi ale vieţii po­litice, ne confruntăm în mod evident cu ruperea echilibrului - în bugetul consolidat al României - între ba­lan­ţa veniturilor şi cea a cheltuielilor. Deficitul bugetar, calculat ca pondere în PIB, a fost  de 5,4% în 2008 şi de 8,3% în 2009. Periculos de mare, deci. Convenţia cu semnatarii  Acordului, de care depinde eliberarea următoarelor tranşe, este ca în 2010 deficitul bugetar să coboare la 6,8% iar în 2011 la 4,4%. Scăderea de la 8,3% la 6,8% şi, apoi, la 4,4% ar asigura o schimbare de tendinţă în miş­ca­rea deficitului, de la urcare la co­bo­râ­re, ceea ce ar garanta că putem să evităm un derapaj incontrolabil.

Sigur, aşa ceva e uşor de conve­nit dar greu de făcut. Am simţit deja pe spinarea noastră cât de mari sunt  suferinţele provocate de reducerile de salarii, de îngheţarea pensiilor şi de creşterea unor taxe, în primul rând a taxei pe valoarea adăugată. Dar o altă ieşire din corzi decât prin tratamente dureroase nu există. Mai cu seamă în condiţiile în care, în România, recesiunea actuală s-a suprapus peste vechi boli cronicizate. Când, sub impactul efectelor directe şi indirecte ale crizei globale, consumul  nostru a început să scadă, creşterea econo­mică şi-a pierdut principalul sus­ţi­nător. Şi, în plus, am pierdut sus­ţi­nerea investiţiilor străine fără ca exe­cutivul să le suplinească în vreun fel. Loviturile cele mai dure le-a încasat bugetul. Aşa că ar fi un nonsens, acum, să sperăm că am putea ieşi din recesiune înainte de a rezolva pro­blemele bugetului în suferinţă. Pentru că, înainte de orice, important este să ne bazăm pe o politică bugetară coe­rentă, cu un raport armonizat între venituri şi cheltuieli.

Sunt voci, în dezbaterile politice de la noi, care se opun cu înverşunare acelor decizii ce mizează cu prioritate pe reducerea în continuare a de­fi­ci­te­lor publice. Mai mult, aceste voci susţin sus şi tare - inspirate poate şi de ideile de peste Atlantic - că progra­me­le de austeritate nu fac altceva decât să întârzie ieşirea României din recesiu­ne. Ce nu ştiu însă cei care pledează pentru deficite mai mari este că, în bugetul ţării, cheltuielile nu pot fi nici măcar cu un leu în plus peste următoarea sumă: cât se adună în partea de venituri + cât ne putem împrumuta. Numai că pieţele de bani, astăzi, mai mult decât în trecut, s-au făcut ale naibii şi ca să ne dea credite vor garanţii de la FMI  că am luat în serios însănătoşirea bugetului.

Să vedem însă ce susţin americanii. Într-un editorial din New York Times, intitulat "Prostia cu austeritatea", Paul Krugman scrie că "vulturii deficitului au câştig de cauză în cele mai multe părţi, şi nicăieri mai mult decât în Germania, unde guvernul a anunţat creşteri de taxe şi redu­ceri de cheltuieli pentru a economisi 80 de miliarde de euro". Şi mai de­parte: "Dar politicienii germani par ho­tărâţi să-şi dovedească forţa im­pu­nând durere şi suferinţă, iar po­li­ticienii din toată lumea le ur­mea­ză exemp­lul". E greu de contrazis un lau­­reat Nobel, susţinut de mulţi alţi lau­­reaţi Nobel, mai ales că logica lui e corectă. Numai că - şi mă refer la Ro­­mânia ca să nu adun exemple din toată lumea - dacă la capitolul veni­turi nu se adună sumele scontate, nu pot fi efectuate toate cheltuielile. Se ajunge, vrând-nevrând, la deficite bu­ge­tare. Iar acum, în recesiune, deficitul bugetului României s-a dus sus de tot, aproape de trei ori peste cota ma­ximă admisă. Unde s-a ajuns? La cel mai nedorit rezultat: nu vin nici des­tui bani la buget, nici economia nu es­te încurajată. Alegerea se impune de la sine.

Cum ne putem apăra? Numai prin stăvilirea deficitului bugetar. Adevărul dureros, vorba lui Krugman, este că umbrela bugetară nu se poate deschide prea mult. Mai ales că PIB-ul se menţine jos, însoţit de niveluri încă scăzute ale producţiei, productivităţii şi competitivităţii. Aşa că între "porumbeii" americani, care ar vrea să ciugulească mai întâi din palma creşterii economice şi vulturii germani, ce ţin sus şi tare să înghită deficitele, suntem nevoiţi să admitem că actualul tip de fiscalitate nu are cum să încurajeze competitivitatea du­pă care tânjim. Motiv ce ne face să ne dorim schimbări profunde în ma­terie de filozofie bugetară. Ce avem acum constituie rezultatul unei înc­rengături de mentalităţi vechi şi noi, de conjuncturi, de confruntări de idei, de decizii de multe ori contra­dic­torii. Dovadă că  producerea unor schimbări structurale, care să stimu­leze afacerile şi munca performantă, a devenit inevitabilă. Până una-alta, e timpul să ieşim din capcana lingvis­ti­că în care a căzut societatea ro­mâ­nească. Şi care produce multă confuzie. Tot se bate toba cu austeritatea, con­cept cu multe conotaţii morale. Con­ceptul economic cel mai corect este ajustare: a potrivi bugetul la reali­ta­tea economică a ţării. Fără  să avem, în această privinţă, vreo alternativă.