Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ioan Marinescu, pe care-l ştiu de-o viaţă, cu lungi pauze de revedere, munceşte politic la Târgovişte. E, ca apartenenţă la grupări şi doctrine, pesedist. Asta e, nu poţi avea doar calităţi! Se zice că în fiecare om e un pesedist mic. El trebuie asasinat până nu apucă să se facă mare. La Ioan e prea târziu. E contaminat cu totul. Alături de alt amic al meu, Adrian ţuţuianu, care-i funcţionează ca şef, asudă la cârma celui mai îndatorat judeţ al României, preluat falimentar, vândut cu totul de vechea cârmuire. Ce vor reuşi ei, mereu cu portăreii la uşă, pentru datorii care ar fi trebuit achitate de cei care le-au făcut, n-am habar! Uneori poţi face din orice bici, dar să şi pleznească – mai greu! Oricum şi Adrian, care-i un om cu o energie sufletească şi organizatorică rară şi Ioan sunt, cel puţin aşa îi ştiu eu, oameni care se dau greu bătuţi. Celor care mă pot suspecta de simpatii pentru PSD le spun ceea ce am mai spus şi alte dăţi – am prieteni în toate partidele şi duşmani aşişderea. Libertatea mea de a-i critica pe toţi, când e cazul, rămâne neîngrădită de simpatiile individuale care nu ţin de doctrină, ci de afinităţi umane. Dreptul la prieteni nu este abolit de meseria scrisului obiectiv.
Ce mă îndeamnă să scriu, aproape matinal, aceste rânduri? Ioan Marinescu m-a vizitat la Sângeru pentru a-i da un sfat, pentru a-l consilia amical şi gratuit, cum să dezvolte la Târgovişte o tabără de sculptură. Era înarmat cu scula minusculă a unui aparat de pozat şi s-a tot uitat prin urdinişul ei la pietrele mele, adunate din toate satele României, în Muzeul Pietrei de la Sângeru, donaţie pe care am făcut-o satului meu şi poporului român care are şi o civilizaţie a pietrei, nu doar una perisabilă a lemnului. Proiectul meu e unul personal şi durează de ani mulţi, refuzând orice sprijin de la stat, de la politicieni, de la Europa, chiar dacă oferte au fost. Nu vreau, am zis mereu, să-şi atârne nimeni izmenele politice pe gardul meu. Cărţile mi le-am scris singur, muzeul îl clădesc încet, cu munca şi posibilităţile mele, chiar dacă nu-s grozave.
Stând noi de vorbă şi spunându-i eu ce ştiu şi de ce greutăţi m-am lovit, mai ales în deschiderea taberei de sculptură pe care am numit-o ”E loc să se mai nască Brâncuşi”, Ioan a tot rulat din aparatul lui nişte poze. M-am arătat interesat să le văd. Ei bine, am descoperit ce n-am ştiut niciodată despre adjunctul lui Ţuţuianu de la Târgovişte. Ioan Marinescu, nedespărţit de aparatul lui fotografic, ca un musulman de mătănii, cărând cu el şi la serviciu şi în vacanţă această tabacheră cu blitz, a adunat mii şi mii de poze. Unele, multe, sunt cu apusuri sau răsărituri de soare, altele imortalizează un vârtej de nămeţi sau o ploaie cu ace din cer pe nişte portative de sârme electrice. Sunt case de ţară şi costume populare purtate de copile undeva în munţi. Din Turnul Chindiei iese, sub seară, o aripă de copac, de parcă a înmugurit vechea cetate de scaun. Un câine flocos şi arghezian se uită cu o curiozitate blajină de sub bretonul lui câlţos, o bătrână reazimă îndoită o casă care, în lipsa ei, va pieri, un copac singur într-o câmpie pare, atins de boala romantismului, poetul. I-am sugerat lui Ioan Marinescu să nu-şi urgisească adevărata vocaţie, s-o lase slobodă şi, când vom avea răgaz, să stăm o zi, o săptămână, pritocind acea comoară care merită ştiută şi de altă lume, transportând-o într-un album.
Da, am găsit, surprins mărturisesc, în pesedistul pe care îl înjură destui presupun – e la putere acum şi înjurătura face parte din portofoliu, anexă la funcţie – un artist sensibil, cu un ochi iscoditor, având talentul rar de a vedea ceea ce alţii nu văd. Poza e uneori un vers care merită ţinut minte, fiindcă ne face mai buni. O poză din comoara lui Ioan mă trimite la faimosul câine Zdreanţă, ”cel cu ochii de faianţă”, al lui Tudor Arghezi, uitându-se blajin şi curios la lume, pe deasupra unui gard de bătătură.
Citește pe Antena3.ro
