Ce vine după capitalism şi comunism?

Nu am împrumutat niciodată bani şi nu am dat bani cu împrumut. Şi  într-un caz şi în altul, aş fi suferit de aşteptare. Dintre toate trăirile, aşteptarea mă afectează cel mai mult, fiindcă înseamnă durată. Lucrurile s-au rezolvat de la sine, până târziu, în maturitate, fiindcă n-am avut niciodată destui bani ca să dau cu împrumut şi nici atât de calic n-am fost, încât să cer mereu bani de la unul şi de la altul.

Având eu această relaţie in­di­fe­rentă cu împrumutatul mic, într-o lume în care acesta conta ca soluţie şi ca fapt de prietenie, am trecut de meschin, zgârcit şi om cu care nu-i bine să ai de a face.

Multe suferinţi ale psihicului nu impresionează, deşi se tra­tea­ză şi de multe ori duc la neant. Sindromul de aşteptare e unul dintre ele. Stai cu sufletul la gu­ră, noaptea ai vise cu aşteptări obsesive, cum ar fi gara şi trenul care nu mai vine, trăieşti conti­nuu un simţământ de panică, iar dacă te mai raportezi şi la un termen, la o oră când urmează să afli rezultatul unor analize ori al unui examen, eşti terminat. Am consumat acest sindrom în for­me acute în mai multe rânduri şi odată chiar m-am internat, ca să înghit un timp somnifere şi anti nu ştiu ce. Cred că n-aş rezista unui împrumut pe termen lung de la bancă.

De fapt băncile nu dau bani cu împrumut, cum crede datornicul, ci vând bani. Împrumut e atunci când un vecin îmi cere o sută de lei şi-mi dă înapoi, când are, tot o sută. Dacă dau o sută şi cer, pentru gestul meu, să pri­mesc o sută zece ori două-trei sute, împărţiţi în 30 de rate lu­na­re suportabile, se cheamă că-s cămătar. Băncile sunt cămătarii, care şi-au pus la punct un jargon ce le asigură onorabilitate.

O ţară datoare câteva decenii la bănci internaţionale şi mondiale nu e liberă. Libertatea sub presiune e o mare minciună. Şi măcar dacă ar plăti pentru asta cei care îi iau ţării libertatea. Dar ei se schimbă şi se rotesc la deci­zii, astfel că nimeni nu mai e so­co­tit vinovat. Populaţia unei ţări care n-are nici un cetăţean fără datorii la bănci e o populaţie de sclavi. Ne întrebam cândva ce ar putea să urmeze după comunism? Acum ştim: sclavagismul democratic. Eşti liber să devii dator la bănci pe viaţă. Obţii un anume nivel de trai, stând cu sufletul la gură decenii de-a rândul, înnebunit la ideea că-ţi pierzi slujba, că îţi pierzi capacitaea de a munci, că pierzi totul, dacă nu mai poţi să-i plăteşti băncii ratele. În sclavagismul antic, cel puţin, puteai să fugi şi să ţi se piardă urma. Astăzi, oriunde te-ai ascunde, eşti găsit. Nu mai eşti un nume, eşti un cod, un şir de cifre. Nu ţi se tatu­ea­ză şirul de cifre pe mână, nu încă. Vine şi vremea când vei avea un cip sub piele, cu codul ce te face vulnerabil şi-n gaură de şarpe. Îndatorările sunt o formă de sclavagism acceptat. Îmi pare rău că-i dezamăgesc pe cei care mă consideră meschin, zgârcit sau om cu care nu te poţi ajuta la nevoie. Sunt doar un om care a pus mai presus de orice neatârnarea trăirilor şi a minţii.