Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu am împrumutat niciodată bani şi nu am dat bani cu împrumut. Şi într-un caz şi în altul, aş fi suferit de aşteptare. Dintre toate trăirile, aşteptarea mă afectează cel mai mult, fiindcă înseamnă durată. Lucrurile s-au rezolvat de la sine, până târziu, în maturitate, fiindcă n-am avut niciodată destui bani ca să dau cu împrumut şi nici atât de calic n-am fost, încât să cer mereu bani de la unul şi de la altul.
Având eu această relaţie indiferentă cu împrumutatul mic, într-o lume în care acesta conta ca soluţie şi ca fapt de prietenie, am trecut de meschin, zgârcit şi om cu care nu-i bine să ai de a face.
Multe suferinţi ale psihicului nu impresionează, deşi se tratează şi de multe ori duc la neant. Sindromul de aşteptare e unul dintre ele. Stai cu sufletul la gură, noaptea ai vise cu aşteptări obsesive, cum ar fi gara şi trenul care nu mai vine, trăieşti continuu un simţământ de panică, iar dacă te mai raportezi şi la un termen, la o oră când urmează să afli rezultatul unor analize ori al unui examen, eşti terminat. Am consumat acest sindrom în forme acute în mai multe rânduri şi odată chiar m-am internat, ca să înghit un timp somnifere şi anti nu ştiu ce. Cred că n-aş rezista unui împrumut pe termen lung de la bancă.
De fapt băncile nu dau bani cu împrumut, cum crede datornicul, ci vând bani. Împrumut e atunci când un vecin îmi cere o sută de lei şi-mi dă înapoi, când are, tot o sută. Dacă dau o sută şi cer, pentru gestul meu, să primesc o sută zece ori două-trei sute, împărţiţi în 30 de rate lunare suportabile, se cheamă că-s cămătar. Băncile sunt cămătarii, care şi-au pus la punct un jargon ce le asigură onorabilitate.
O ţară datoare câteva decenii la bănci internaţionale şi mondiale nu e liberă. Libertatea sub presiune e o mare minciună. Şi măcar dacă ar plăti pentru asta cei care îi iau ţării libertatea. Dar ei se schimbă şi se rotesc la decizii, astfel că nimeni nu mai e socotit vinovat. Populaţia unei ţări care n-are nici un cetăţean fără datorii la bănci e o populaţie de sclavi. Ne întrebam cândva ce ar putea să urmeze după comunism? Acum ştim: sclavagismul democratic. Eşti liber să devii dator la bănci pe viaţă. Obţii un anume nivel de trai, stând cu sufletul la gură decenii de-a rândul, înnebunit la ideea că-ţi pierzi slujba, că îţi pierzi capacitaea de a munci, că pierzi totul, dacă nu mai poţi să-i plăteşti băncii ratele. În sclavagismul antic, cel puţin, puteai să fugi şi să ţi se piardă urma. Astăzi, oriunde te-ai ascunde, eşti găsit. Nu mai eşti un nume, eşti un cod, un şir de cifre. Nu ţi se tatuează şirul de cifre pe mână, nu încă. Vine şi vremea când vei avea un cip sub piele, cu codul ce te face vulnerabil şi-n gaură de şarpe. Îndatorările sunt o formă de sclavagism acceptat. Îmi pare rău că-i dezamăgesc pe cei care mă consideră meschin, zgârcit sau om cu care nu te poţi ajuta la nevoie. Sunt doar un om care a pus mai presus de orice neatârnarea trăirilor şi a minţii.
Citește pe Antena3.ro
