Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De la FMI a venit, la sfârşitul lui septembrie, cea de-a şasea transă a împrumutului din actualul acord. Banca Naţională a contabilizat deja, în rezerva valutară, suma de 884 de milioane de euro. Alte două tranşe - şi ultimele - sunt aşteptate în decembrie anul acesta şi în martie anul viitor. După care vom pune punct. Un nou acord, dacă se va încheia, probabil nu va mai fi legat de bani. Sau, dacă totuşi va fi legat de bani, ar putea fi condiţionat de o sumă care să fie trasă doar în caz de urgenţă.
Ce vrea partea română, dincolo de obţinerea a încă două tranşe de bani? Să încheie cu bine actualul acord, care să-i deschidă drumul către unul nou. Şi să obţină, astfel, indispensabila undă verde pe pieţele financiare internaţionale. În plus, mai mulţi bani aduşi aici de investitorii străini.
Ce vrea, în schimb, FMI de la noi? Răspunsurile la această întrebare sunt contaminate, deseori, de prejudecăţi, de temeri, de emoţii. Nu sunt puţine cercurile politice sau economice în care autorităţile statului sunt acuzate că se lasă copleşite de pretenţiile Fondului Monetar Internaţional. Persistă credinţa că FMI vrea să îngenuncheze România... ca s-o facă dependentă de împrumuturi externe. Sigur că nu binele României tulbură somnul Fondului Monetar Internaţional. Dar cu certitudine, binele făcut economiei româneşti cu banii lor duce spre ieşirea noastră la liman: scăparea din recesiune şi mai buna integrare în economia globală. De aceea, FMI ţine morţiş la lista cu criterii de performanţă.
În primul rând, FMI ţine să ne bage în cap că politicile monetară, fiscală, salarială şi de restructurare sunt complementare; şi că ele se potenţează reciproc. Combinarea optimă a acestor politici fiind obligatorie pentru asigurarea condiţiilor unei creşteri neinflaţioniste, nu înainte de scăderea deficitului bugetar şi a datoriei publice, dublate de o ofertă de noi locuri de muncă. În consecinţă, ne cere să repunem urgent ceasurile la ora potrivită, într-un moment în care şocul prelungirii crizei globale somează ţările lumii să facă performanţă în practica macroeconomică. Dreptul de a greşi nu mai există.
Iată, în mare, ce vrea FMI! În schimbul unor împrumuturi, al culoarului verde pe pieţele internaţionale şi al unui semnal încurajator pentru investitorii străini, vrea să asigurăm, la noi acasă, o bună funcţionare a economiei. Prin urmare, ne cere să fim performanţi, să obţinem stabilitate internă, să devenim competitivi. Şi nu dintr-o dată. Sunt stabilite etape, obiectivele fiecărei etape, cu un calendar racordat şi la cerinţele Uniunii Europene. De altfel, Comisia Europeană s-a aliat cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Mondială în acest acord. S-ar putea înţelege, aşadar, că toate aceste instituţii s-au unit pentru a pune România în genunchi pe coji de nucă, aşa cum sună criticile aduse acordului? E greu de descifrat, în corul de acuzatori, câte voci exprimă o indignare reală, un scuzabil, dar ineficient orgoliu de tipul să reuşim numai "prin noi înşine" şi câte urmăresc doar acumulare de capital politic.
Pretenţiile FMI-ului, oricât ar fi de mari, se rezumă însă numai la criterii economice. S-ar putea răspunde: sigur, FMI nu impune politici, nu cere programe specifice de guvernare, dar pretinde performanţe ce nu pot fi obţinute decât prin aplicarea unor strategii de restructurare cu foarte puţine variabile. Regulile jocului nu le facem însă noi. În toate împrejurările, fără excepţii, cei care dau banii fac regulile. Noi, ca debitori, avem acum de răspuns la o singură întrebare: va reuşi România, cu un program făcut cu instituţiile internaţionale, să iasă din recesiune? În acest an nu cred că mai avem şanse. O spune, negru pe alb, chiar raportul FMI publicat zilele trecute. Vom încheia anul cu un minus în PIB de 1,9 la sută şi vom ataca, anul viitor, o creştere plus de 1,5 la sută.
Pentru a ieşi din recesiune în 2011, România trebuie să-şi uite iluziile. Cea mai periculoasă fiind aceea că am putea obţine creştere economică plus cu un buget şchiop. Şi ne mai împiedicăm de încă o iluzie: aceea că am mai avea timp să ne grăbim încet. Nu mai avem. De fapt, despre viteza cu care înaintăm pe calea reformelor structurale teoretizăm de 20 ani. Opţiunile au oscilat între "gradualism" şi "terapie de şoc". Asta a fost doar în planul discuţiilor. În practică, am avut parte doar de gradualism. Ş încă de un gradualism patologic. Am văzut ce-a ieşit. Acum ne-a mai rămas o singură şansă: reforme economice cu maximă viteză. Asta înseamnă că s-ar cuveni să începem să înghiţim medicamente amare. Dar nu cu linguriţa, încetul cu încetul, ci cu lingura, dintr-o dată. Dacă vrem aşteptatele stabilizări. Şi, în cele din urmă, un început de creştere economică sănătoasă. O altă amânare ar fi dramatică. Numai o nouă tablă de valori, care să pună într-o altă ecuaţie proprietatea, munca, producţia, venitul şi consumul, ar putea constitui soluţia eficienţei. În nici un caz pentru că aşa ne cere FMI, ci pentru că aşa cer interesele fiecăruia din cele douăzeci de milioane de români.
