Ceasornicul magic al sufletului nostru

”Adevăratul elixir al vieţii este iubirea care se revarsă asupra tuturor. Acesta este izvorul longevităţii fizice. Procesul de îmbătranire este întotdeauna provocat de lipsa acestei iubiri”(Josiah Gilbert Holland- citat de Rhonda Byrne în cartea sa, The Secret-Puterea). Suntem acum la sfarşitul unui alt an şi pentru unii timpul care trece, anul însuşi, fiecare ceas şi fiecare clipă, sunt ca florile deschise, proaspete, ale căror mireasme se avantă cu bucurie în tumultul existenţei. Pentru alţii e o trecere tristă, e o ...nelinişte în percepţia trecerii timpului, căci buchete prea multe se aştern pe trup şi trupul e cel ce le resimte, ce le adună tulburător şi grav, hărăzindu-i minţii aceeaşi nelinişte, care propovăduieşte că-i inevitabilă suferinţa, degradarea, moartea şi bătraneţea. Există – cum bine ştim cu toţii – un timp psihologic, un fel al sufletului nostru de a măsura trecerea timpului şi acela e ceasornicul în care aş avea încredere mai mult decat într-un ”ceas”. Sufletul omenesc măsoară clipele, orele, zilele şi nopţile într-un fel fantastic, propriu, personal, magic, şi acesta este – poate – adevăratul ceasornic al fiinţei, al existenţei. Ceasornicul sufletului transformă într-un mod magic, într-un fel doar de el ştiut, clipele frumoase în veacuri frumoase şi zilele de fericire în ani de fericire. Acolo, în ascunsa privire a sufletului, copilul face din vacanţa de vară un secol, iar bătranul face din ziua lungă o clipă! Din pricina acestui ”aparat natural”, care măsoară timpul în noi noi înşine, creandu-ne un sentiment profund despre felul în care el ne alintă, ne tulbură şi trece, tinereţea şi bătraneţea, la fel ca toate percepţiile noastre, devin ”trăire”, iar trăirea e singura noastră realitate. De aceea se poate ca iubirea din noi înşine să fie sursa tinereţii, se poate ca iubirea pe care o simţim noi înşine să răsucească cheiţa ceasornicului lăuntric şi să transforme percepţia timpului, la fel ca un magician. Iubirea e ceasornicul care transformă bătranul în copil, uratul în frumos, spinele în floare şi, de ce nu, tainicul mecansim care face să ne putem retrăi pe noi înşine în sens invers. Doar iubirea poate întineri sufletul(şi trupul) şi, dacă sufletul e tanăr, bătranul ...evadează din carcasa trupului său şi se trezeşte aruncat în ”trăirea sa”, trăind la varsta pe care o are însuşi sufletul său. De aceea omul are varsta pe care o simte, nu varsta din buletin!

Varsta trupului e una, varsta sufletului e alta; dar mai puternică şi mai frumoasă decat varsta sufletului conştient de iubire nu-i nici o altă varstă în această viaţă omenească.  Copilul, adolescentul şi chiar tanărul poartă în interiorul lor iubirea, doar că ei nu ştiu asta şi de aceea o caută permanent în afară, în lume, în altul, în iubiţi şi-n iubite, în mame şi-n taţi, în străini, în lucruri, în toate formele trecătoare, al căror sens pare a fi în mod fundamental unul singur; să-ţi arate că fără tine nu există iubire. Iubirea distruge şi ucide bătraneţea, iubirea vindecă bătraneţea; iată ce idee minunată! Sufletul, care iubeşte şi-i conştient de starea lui, poate chiar să materializeze în trup starea sa de tinereţe şi acesta-i un proces real, e o stare de fapt. Priviţi doar către bătranii îndrăgostiţi, să vedeţi cum obrajii lor roşesc şi cum din ochi li se nasc valuri de căldură, de tandreţe, de pace, de bucurie, cum lumina aceea interioară revitalizează celulele pentru ca, în cele din urmă, să atenueze ridurile şi să aştearnă pe chipul bătranului seninătatea şi frumuseţea halucinantă a unui adolescent! Asta-i, poate, taina ce-a fost sădită de Dumnezeu în lăuntrul nostru, cheia rentoarcerii noastre prin varste. Să iubim, să gandim binele celorlalţi, să aruncăm din noi egoismul, ciuma invidiei, a urii, a răutăţii, a deznădejdii şi a deprimării şi să privim permanent către lumea aceasta cu bucuria şi cu dragostea unui copil.  Pentru sufletele noastre anii să se măsoare invers, să devenim mai tineri cu un an la acest revelion şi să producem o asemena revoluţie a trecerii timpului doar...iubind, doar alegand să ne abandonăm Egoul, care tulbură şi vede doar întristare, declin şi suferinţă! În sufletele noastre e ceasornicul care măsoară timpul de la bătraneţe la tinereţe, de sus în jos şi, pe măsură ce iubim şi suntem conştienţi de starea noastră, trecerea timpului în plan fizic sfarşeşte prin a se arăta ca o iluzie, ca o amăgire, în care am fost aruncaţi doar pentru a ne aminti că nu suntem muritori, să sufletul nostru nemuritor îşi poate aminti adevărul, trăind în starea sa reală, în singura stare reală a existenţei; iubirea!