Cei care nu erau buni de nimic

Cîţiva din colegii de presă pe care i-am avut nu erau buni de nimic. Poate c-ar fi fost buni în alte munci, dar nu la ziar. Ziarul se face cu articole de tot felul, iar ei scriau numai  articole proaste sau nu scriau deloc.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Cîţiva din colegii de presă pe care i-am avut nu erau buni de nimic. Poate c-ar fi fost buni în alte munci, dar nu la ziar. Ziarul se face cu articole de tot felul, iar ei scriau numai  articole proaste sau nu scriau deloc. Veneau, e adevărat, la redacţie, dar cu ce se îndeletniceau era un mister. În toată ţara, în toate meseriile, în toate birourile aflai astfel de oameni degeaba, parcă înconjuraţi de un secret. Erau pasămite protejaţii unui şef mare, aveau nişte activităţi paralele mai importante decît aceea pentru care primeau leafă, cînd îi căutai, erau ba la sindicat, ba la partid... Păreau indispensabili, dar dacă te întrebai în ce privinţă, era mai bine să nu insişti.

Ce s-a întîmplat imediat după 1990 cu colegii care ardeau gazul e greu de spus. S-au făcut nevăzuţi, au dispărut scurt. Că nu erau buni de nimic o dovedeşte discreţia în care supravieţuiesc acum. Munca la patron are cel puţin acest dat consolator, că nu te obligă să fii coleg cu oameni care nu-s buni de nimic. Dacă patronului îi convine să plătească nişte incapabili, e treaba lui. Şi azi în presă există neisprăviţi, oameni care nu-şi găsesc locul, care scriu prost şi nu fac mulţi pureci într-un loc. Există şi azi indivizi cu rosturi dubioase, dar sînt toţi problema patronilor, nu a grupului activ. Dacă patronii au chef să piardă bani, ţinînd în schemă persoane care nu dau randament, îi priveşte. Partea proastă a situaţiei, în industria ca şi în presa comunistă, era că muncitorii buni trebuiau să lucreze în contul celor care nu aveau nimic în comun cu profesia.

Cei mai proşti gazetari erau absolvenţii de la "Ştefan Gheorghiu", un fel de universitate pentru inşii cu vocaţie de politruci şi de băgători de seamă. Nici din aceştia nu mai găseşti nici unul în paginile presei de real impact social. Discut uneori cu oameni care s-au pensionat din "cîmpul muncii". Foşti maiştri, ingineri, muncitori cu un temei în meserie declară că nu mai ştiu nimic despre colegii care ardeau gazul şi care erau plătiţi în regim de buricul pămîntului. Cu ce s-or fi îndeletnicind? Din ce trăiesc? Nefiind buni de nimic, nu aveau cum să ajungă oameni de afaceri prosperi. Din cîte ştiu şi din cîte îmi aduc aminte, gazetarii care nu erau buni de nimic veneau şi plecau de la redacţie cu sentimentul datoriei împlinite, întocmai celor care stăpîneau meseria.

Oamenii care nu erau buni de nimic nu sufereau din cauza asta. Toţi se credeau mai buni decît ceilalţi, iar azi, cînd nu-i mai vrea nimeni, au convingerea că li se face o mare nedreptate, că de fapt ei erau cei care făceau totul. Şi e de înţeles că gîndesc astfel. Nu cred să existe un singur om care să spună c-a trăit de pomană. Numai filozofii au sentimentul inutilităţii.