Cel care se dă... Procuror incognito

Vasile Călinoiu, băiatul lui Anghel Călinoiu din Vintileasa de sub Munte, zis şi Chiorul, pentru că rămăsese fără un ochi de la o reconstituire de omor involuntar. Lucrurile se petrecură cam aşa. Un vecin de pe uliţă fusese omorât din greşeală de un cumnat cu furca, în timp ce făceau o şură. Se grăbeau, deoarece fânul era de furat.

Când veniră de la Parchet să facă reconstituirea, nimeni nu voi să joace rolul mortului. Toţi se temeau să nu se pricopsească după aia cu porecla Mortul. La rugămintea miliţianului din sat, care-l iertase o dată când îl prinsese cu un viţel ce nu era al lui, Anghel Călinoiu acceptă s-o facă pe Cel omorât. Din nenorocire, emoţionat că tot satul se strânsese în jur, inculpatul îi scoase lui Anghel Călinoiu ochiul stâng cu furca de plastic dată de procurori.

Plecat din sat de mulţi ani, Vasile Călinoiu a sfârşit prin a fi arestat şi condamnat pentru fals şi uz de fals. Aşa cum se va scrie despre el într-un ziar din 2010, când vor fi la modă poveştile cu escroci, Vasile Călinoiu se dădea drept Procuror al Republicii, călătorind incognito pe căile ferate secundare. Şi alţii escrocau amărâţii întâlniţi în cale, luându-le bani sau produse în schimbul făgăduielii că le vor rezolva problemele.

Unii se prezentau drept impresari în căutare de tinere interprete de cântece bătrâneşti şi balade, pentru un turneu în Italia, promiţând câte unei mame că o va face cântăreaţă pe fiică-sa, o adolescentă sfrijită şi buboasă, care şedea alături pe bacheta din compartiment. Alţii se dădeau drept chiar ministrul Finanţelor în persoană.

În schimbul unei sume frumuşele, împărţeau un soi de adeverinţă cu ştampilă falsă, dintr-o monedă de 50 de bani cu cifrele tocite, prin care deţinătorul era scutit de taxe şi impozite toată viaţa. Acestea erau însă trucuri care costau şi, pe deasupra, riscante. Se impunea, de exemplu, să fii bine îmbrăcat, îngrijit până-n vârful unghiilor.

Funcţia pretinsă cerea să ai un bodyguard discret (costa dublu să angajezi un alt escroc, gata să te dea în gât pentru o sumă mai mare), maşină de şef, obligatoriu cu şofer. În plus, şmecheria fusese denunţată la nivel naţional. Se publicaseră şi portretele-robot ale unor astfel de escroci, şi lumea care citea ziarele devenise extrem de suspicioasă, atât de suspicioasă, că ministrul Protecţiei Sociale, venit într-un orăşel în campania electorală, era cât pe ce să fie bătut de pensionarii care-l crezură escroc când se apucă să le promită recalcularea pensiilor.

Pe Vasile Călinoiu însă trucul nu-l costa mare lucru. Şefii incognito, după modelul lui Cuza, n-aveau cum să umble prin ţară puşi la ştaif, cu maşină şi bodyguarzi. Purta haine cât mai sărace, deşi curate, mese modeste, călătorii cu personale şi trenuri navetă. Culmea e - ziceau anchetatorii, care nu-şi puteau stăpâni admiraţia la o asemenea idee -, că tocmai înfăţişarea asta îl făcuse imbatabil pe Vasile Călinoiu.

Călătorii din trenuri personale şi trenuri navetă, din autobuze hârbuite din provincie şi chiar şi din remorci de tractoare îl credeau când spunea că e Procurorul Republicii incognito. Ajuta la asta şi un zvon tâmpit, care luase cu asalt ţara, punând stăpânire pe ea în nici 24 de ore: că şefii cei mari, în frunte cu preşedintele şi premierul, porniseră incognito prin ţară, să-i prindă pe hoţi şi pe corupţi.

În plus, menţiona IGP într-un Raport justificator către ministrul de Interne, care-l ceruse, furios că presa îl pisa pentru ineficienţă, infractorul era greu de depistat între amărâţii cu care se contopea perfect. Îl prinseseră până la urmă, printr-un truc asemănător. Lucrători ai IGP de la Brigada antidrog, specializaţi în operaţiuni sub acoperire, se deghizaseră în navetişti fără bilet. Jucaseră atât de bine rolul de amărâţi fără bani, nenorociţi la gândul că vor trebui să plătească amendă şi atât de fericiţi când procurorul-şef incognito le-a promis că-i va ajuta, încât, entuziasmată, conducerea IGP i-a premiat.

După premiere, convinşi că ştiu să joace bine, doi din ei dădură la teatru, unu se făcu escroc sentimental, iar altul se făcu el procuror incognito.




PERETELE DE LUT CU AFIŞE
Puţină lume din Vintileasa ştie când vor fi alegerile următoare. Poate primarul, care va trebui să dea la revopsit cănile rămase de la campania trecută. La vremea respectivă, partidul său avea culoarea albastră. Între timp, primarul a trecut la un alt partid, a cărui culoare e violetul. Pentru alegerile următoare va trebui să le facă din albastru violet. Printre puţinii locuitori care ştiu când vor fi alegerile următoare se numără şi bătrâna Ilinca Purcel din Vintileasa Vale.

Pe vremuri, Ilinca Purcel ştia carte. Cu trecerea timpului însă, a uitat până şi să iscălească. Nu pentru că n-ar mai fi avut nevoie să semneze acte oficiale, ci din simplu motiv că de mult preferă să pună deştu'. Pentru iscălit îi trebuie cerneală. Cerneala costă însă, iar ea a devenit extrem de zgârcită cu vremea. Şi cu toate acestea îţi poate spune imediat, fără să clipească, ziua scrutinului următor.

Dat fiind că arată chiar ca o babă de la ţară - cocârjată, fără dinţi, într-o fustă neagră, lungă, cenuşie de atâta purtat şi, pe deasupra, vorbeşte agramat perfect - ori de câte ori poposeşte în sat vreo delegaţie de la Consiliul Europei, primarul o dă drept exemplu pe Ilinca Purcel.

Membrii delegaţiei, niţel speriaţi de tăuraşii întâlniţi pe uliţele satului, îngroziţi de-a binelea la gândul că vor trebui să mănânce fasole bătută cu usturoi, se grăbesc să-l însoţească pe primar până la Ilinca Purcel acasă. Asta deoarece bătrâna stă în ultima casă, la ieşirea din sat. De aici nu le e prea greu celor din delegaţie să-i spună primarului:
- Noi nu ne mai întoarcem la primărie. Mergem mai departe spre Bucureşti.

Urcându-se în microbuzul elegant, tras la marginea şoselei, membrii delegaţiei nu fac legătura între locul în care se înalţă cocioaba babei Ilinca şi surprinzătoarele sale cunoştinţe în materie de alegeri locale, generale şi prezidenţiale.

Şi totuşi e o legătură:
Căsuţa Ilincăi Purcel se află în mijlocul unui teren plin de buruieni şi mărăcini de pe partea dreaptă a şoselei care intră în sat. Toţi cei care vin de la Floreşti dau cu ochii de peretele din spate al căsuţei, în întregime din lut. Un loc ideal pentru afişajul publicitar.

În Vintileasa nu foloseşte nimeni şamponul Garnier sau parfumul Chanel. Companiile de publicitate n-au pus ochii pe peretele din spate al căsuţei în care-şi duce zilele Ilinca Purcel. S-au gândit la acest perete, în schimb, echipele electorale ale partidelor. În fiecare campanie din ultimii ani, trezindu-se dimineaţa, să dea caprei de mâncare, Ilinca Purdel descoperea peretele plin de afişe. Le rupea imediat. Noaptea, peretele se umplea din nou. Ale altui partid de data asta.

Pricepând că asta se întâmpla doar înainte de alegeri, baba Ilinca a devenit interesată de data când se ţine scrutinul. Pentru ca noaptea să stea la pândă cu un retevei şi să-i ia la goană pe cei care lipeau afişe pe peretele ei. Anul acesta a cedat, totuşi. O echipă de campanie de la Floreşti, aparţinând organizaţiei de tineret a unui partid, a descins din microbuz şi i-a reparat gardul.

După ce-au terminat de trebăluit, oaspeţii au scris cu vopsea: Acest gard a fost reabilitat de Organizaţia de tineret a Partidului Nostru.

Poştaşul, membru al unui partid adversar, s-a făcut foc şi pară când a văzut inscripţia. Ilinca Purcel s-a trudit o grămadă să şteargă vopseaua. Îngrozită că poştaşul nu-i va mai aduce pensia.