Cele cinci calități ale Adevărului

”Adevărul spiritual este universal adevărat și nu cunoaște variații în timp și spațiu. El aduce întotdeauna cu sine pace, armonie, acord, iubire, compasiune și milă. Adevărul poate fi identificat prin aceste calități. Toate celelalte sunt invenții ale Eului”, spune dr. David Hawkins în cartea sa, ”Ochiul Sinelui de care nimic nu se poate ascunde”(Ed. Cratea Daath). Cinci calități ale Adevărului, care adevăr? Adevăr spiritual, iată! Adevărul profund, nu adevărul proiectat de mintea noastră, nu cel provenit din propriile experiențe de viață și programări subconștiente. Dacă anumite evenimente sau situații de viață ne trezesc resentimente, dispreț, ură, respingere, neliniște, frică sau multe alte nuanțe ale emoțiilor negative, noi spuneam că simțim și percepem adevărul pentru că ceea ce a fost sau am văzut era obiectiv. Subiectivitatea percepției, însă, ar putea fi considerată mai presus de lumea pe care o credem obiectivă, căci orice subiect sau obiect este privit prin ochiul percepției interioare, iar ochiul acesta vede din nivelul de conștiință în limitele căruia trăiește privitorul. Doctorul David Hawkins, creatorul unei scale a stărilor de conștiință, probează cu nenumărate argumente faptul că nimic din ce crează suferință în experiența umană nu este ”adevărat”, cât o creație a Eului nostru, a minții, a percepției însăși.

Haideți să luăm un exemplu, care ne poate ajuta să înțelegem mai bine cum anume crează percepția noastră ”adevărul” sau ”falsitatea” și cum ajungem noi să ne programăm mintea până acolo unde ne raportăm prea mult la lucruri aflate în afara adevărului spiritual, la noțiuni care ne fac slabi, răi, mânioși, judecători ai altora, scavi ai fricilor noastre și, în cele din urmă, iraționali. Într-o familie cu părinți foarte săraci, alcoolici, iresponsabili, plați mental și emoțional, trăiesc doi copii; unul simte tensiune, frustrare, își urăște părinții, îi judecă, se simte amenințat și îi invidiază pe toți cei care trăiesc în familii fericite sau măcar confortabile. Acest copil crește și ajunge în aceeași stare de suferință în acre erau și părinții săi. Celălalt copil înțelege că își dorește să fie diferit de părinții săi, suferința și lipsurile îl ajută să caute afecțiune și să aprecieze orice moment în care cineva îl mângâie pe cap sau îi dăruiește un lucru cât de mărunt. Copilul învață pe brânci, la lumina lămpii (chiar am văzut un copil ca acesta la un post tv) și ajunge un mare savant în cele din urmă. Același fapt, obiectiv pentru ambii copii, a devenit stimul pozitiv pentru unul și stimul distructiv pentru celălalt. Diferența a făcut-o percepția subiectivă a fiecărui copil și aceasta e tocmai diferența dintre adevăr și falsitate. Copilul, care a văzut în lipsuri o ocazie firmidabilă de a le învinge și în slăbiciunile părinților săi trăsături distructive, care trebuie eliminate din propriul comportament, fără a-i urâ pe aceia care le manifestau, a crescut în virtutea alegerii sale de a trăi în ”adevărul spiritual” și a transcens toate limitele! Celălalt a luat adevărul ”obiectiv”/materializat drept adevăr ultim și a sfârșit ca și părinții săi, trăind același gen de suferințe, de slăbiciuni, de frici și de angoase, devenind alcoolic, ca și ei, frustrat și inconștient de maniera în care s-a adus pe sine în Iad. Cum a reușit copilul bun să devină un renumit savant și un om deosebit? Ei, bine, alegând să perceapă cu ochii adevărului experiențele vieții. Cele cinci calități ale adevărului; pace, armonie, acord, iubire, compasiune și milă sunt calitățile care ne ridică, ne fac puternici și ne feresc de programarea negativă a minții. Când privim spre evenimentele grele de viață cu degetul întins, din starea noastră de judecători, când ne vedem victime ale mediului, ale lumii sau ale unor circumsatnțe de viață, alegem inconștient să trăim în percepția că nu avansăm, nu evoluăm și nu pășim mai departe pentru că avem în afara noastră un vinovat. În realitate, noi nu am am ales să percepem cu ochii adevărului, cu iubire, cu milă și compaisune spre suferința celorlalți oameni și nu am luat decizia conștientă de a face lucrurile altfel decât ei. Noi hrănim frica în interior, crezând cu inocență că ea ne protejează de ceva rău; noi hrănim atitudini emoționale negre, justificându-le prin oamneii care evenimnetele obiective și tocmai atunci ne îndepărtăm de adevăr. Orice ni s-ar întâmpla, ochiul iubirii trebuie să ne stea deschis, căci fără el ne mințim singuri și ne creăm suferința interioară, pe care o vom proiecta apoi în tot ce înseamnă viața noastră, în oamenii de lângă noi. Puterea noastră e în adevărul spiritual, a cărui caracteristică esențială este iubirea. Iubirea aceasta e așa cum ne-a descris-o Apostolul Pavel; o stare de conștiință, care rabdă totul, iartă totul, cuprinde totul și de aceea știe că suferința e doar expresia unei prăbușiri din adevăr, că oamenii ar vrea adevărul, dar – ca niște copii – îl văd așa cum pot și, mai ales, cum aleg să vadă!