Cerşetoarea

Duminică după-amiază. Cobor dinspre Braşov, pe o vreme catifelată ca un mâţişor de răchită. În stânga se vede albă, asimetrică, dantura geologică a Zăganului şi Muntelui Roşu dăruită abundent cu smalţul ultimelor zăpezi.

Drumul este însă zvântat, iar coloana de maşini se scurge lin spre Bucureşti. Opresc la Mănăstirea Suzana, suită în dreapta pârâului, între păduri. Jos, în şosea, câteva mogâldeţe fac semne limuzinelor care trec spre Capitală. Nimeni nu opreşte. Mă încearcă şi pe mine cu un semn rugător, dar arăt că urc spre mănăstire. Am  timp să remarc statura uriaşă, diformă a unei femei. O obezitate crâncenă pusese stăpânire pe făptura ei care se lăţise enorm.

Biserica era aproape pustie. O călugăriţă tânără păzea intrarea citind, fără să ridice ochii, un ceaslov. Am întrebat-o dacă pot cumpăra lumânări şi mi-a făcut semn de încuviinţare. Aprind ca de obicei lângă firida morţilor lumânare după lumânare şi rostesc în gând numele mamei, al tatei, al bunicilor dintr-o parte şi alta, al altor morţi dragi.  Slujba se ţine în paracliserul din stânga, dar nu intru. Câte o maică iese dintr-o chilie şi trece iute către alta. Mănăstirea Suzana are povestea ei cu pronunţat iz literar. Mă gândesc la Anton Pann, profesorul de muzichie de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, care, îndrăgostit de fiica stareţei, a fugit cu ea la Braşov unde au consumat în deplină armonie o rară poveste de iubire. Întârzii afară şi ascult liturghia măcălendrilor şi strigătul mierlelor din cetină. Lângă maşină mă aştepta rugătoare şi temătoare femeia uriaşă care îmi făcuse semn cu mâna la şosea. Am o fetiţă de un an, scânceşte ea, luaţi-mă şi pe mine până la Măneciu. Ne apucă noaptea prin pustietăţi. De acolo iau trenul până la Lipăneşti. Îndură-te că am fetiţa bolnavă. Faţa femeii este mare şi rotundă ca un tuci. Ochii însă au o scânteiere care vorbeşte despre sufletul pitit înăuntru. Câţi sunteţi? - întreb. Eu, nepoata mea de 12 ani şi fetiţa pe care o ţin în braţe. Luaţi-ne, vă rog. Plătesc cât cereţi. Nu te iau, zic, să-mi plăteşti. Te iau să ajungi la tren. Mergi şi mă aşteaptă.

M-a surprins sprinteneala nebănuită, pentru o asemenea matahală, a femeii care a plecat să ducă vestea bună. Până am ajuns eu, au alunecat insensibile la vale jeep-uri, limuzine luxoase. Cine să oprească lângă un pâlc de ţigani cu boccele şi plozi? Mi-au umplut portbagajul cu trăişti burduşite cu franzele şi pungi felurite care se vedeau prin rafia roasă. Femeia cu pruncul s-a aşezat pe trei sferturi din bancheta din spate. Maşina mea a scârţâit. Cum te cheamă? - întreb eu. Nicoleta, îmi răspunde. Are 22 de ani. Boala revărsării anormale a trupului ei, peste rânduielile firii, se trage  din copilărie. Are trei copii şi nici un tată pentru ei. Îi creşte cerşind sau, când are prilejul, muncind. Maica stareţă, zice ea, mă cunoaşte. Vin vara şi ajut la muncile cu sapa.

Nicoleta este analfabetă. La Lipăneşti are o soră care a îngăduit-o pe un hol. Şi sora are cinci copii. Copiii Nicoletei sunt de un an şi două luni, fetiţa din braţele ei, de doi ani şi jumătate, şi un băieţel, Bogdan Iacob, de trei ani şi ceva. Cum le-ai ales numele? A venit, zice, în Maternitate un pocăit şi m-a întrebat dacă am nume pentru copil. I-am spus că n-am şi mi-a zis numele astea. În holul unde stă se bucură că are uşă. O întreb dacă statul o ajută. Ridică din umeri pentru că nu înţelege întrebarea. La Ploieşti cerşea lângă Catedrală dar statul a gonit-o în expresia vigilentă a Protecţiei Copilului. Inspectorii i-au spus că dacă o mai prind acolo îi iau pruncul. Cum să mi-l ia? - spune îngrozită femeia. Copiii sunt ai mei. Eu îi cresc şi nu-i dau pentru nimic în lume. Mă gândesc la câte femei îşi abandonează pruncii. Această amărâtă diformă şi-i creşte cum poate, într-o Românie europeană. Câţi din cei 20 de miliarde euro împrumutaţi de preşedinte vor ajunge la ea?  

N-am oprit la Măneciu. Am mers mai departe şi n-am cotit spre Sângeru. Am dus-o la Lipăneşti, până-n ţigănie. De Lipăneşti mă leagă şi pe mine amintiri. Le-am ajutat să-şi coboare noianul de boccele. Hrana, atâta câtă este, va ajunge pentru copiii ei şi pentru, probabil, copiii surorii timp de o săptămână. Le-am petrecut cu privirea pierzându-se în negura unei uliţe.

Mi-a rămas în minte chipul de înger al fetiţei cu câţiva dinţişori în faţă care încerca să se joace cu pletele mele. E şi aici o fărâmă din România. Nu cea din televizor, nu cea a lui Traian Băsescu, pe care tânăra mamă îşi îngăduie obrăznicia să nu-l ştie, ci una cu dureri reale şi adânci.