Ceşti, căni, pahare şi servicii de masă

O bătrânică s-a dus cu inima strânsă la un anticar să-şi vândă serviciul de cristal primit în urmă cu 60 de ani, în ziua nunţii, de la un general. Timp de 60 de ani, femeia a ştiut că are ceva de preţ în casă şi că vreodată, dacă va fi să moară de foame, abia atunci se va despărţi de preţiosul serviciu de cristal, păstrat cu mare evlavie într-un fund de scrin. Îmi pare rău, a zis negustorul, dar e semicristal. Nu pot să-mi aglomerez magazinul cu tot ce-mi aduc oamenii, când am vitrinele pline cu cristaluri veritabile, care nu se vând.

Pe scurt, lucrurile stau în felul următor: la nunţi, de ziua numelui, la aniversări şi cu tot felul de ocazii, lumea primeşte în dar servicii de ceşti, de pahare, de căni şi de farfurii. Tot pe scurt, se poate spune că producţia mondială de servicii de ceai, de cafea, de vin, de bere, de lichioruri şi de apă, de farfurii şi de tot neamul de boluri, oale şi platouri e într-o continuă creştere. Şi nu pentru că s-ar înmulţi chinezii şi indienii. Va creşte şi când popu­laţia va începe să scadă. Pe scurt, pe lung, pe lat, pe înalt ori perpendicular, vezi cum stau cu adevărat lucrurile cu producţia şi cu nevoile lumii la târguri, în talciocuri şi în magazinele cu anticuri, unde cele mai populare obiecte sunt serviciile, ceştile, paharele, bolurile. Până şi în casele celor de tot săraci, numărul cănilor şi al farfuriilor care nu le trebuie e mai mare decât strictul necesar.

Am un prieten pasionat de ceşcuţe şi de farfurioare, care a strâns vreo 400 şi încă mai adună. Şi nu fiindcă ar pofti să-şi bea cafeaua de dimineaţă în fiecare zi din altă ceşcuţă. N-a băut nicioda­tă o cafea din nici una. Nici nu concepe că le-ar folosi vreodată pentru rostul lor primordial. Le adună pentru a le avea. Pentru frumuseţea lor. Mai bine zis, pentru infinitul de frumuseţe pe care-l garantează de milenii producţia universală de ceşti, căni, pahare, farfurii şi alte celea, în care să torni ceva sau cu care să torni ceva. E o dovadă că toate teoriile moderne despre oboseala creaţiei vin dinspre partea obosiţilor. Orice târg şi talcioc începe cu o tarabă cu pahare şi ceşti şi se termină tot cu ele. O lume s-a săturat de ceşti şi de pahare, iar o altă lume le caută şi le iubeşte. Nu există obiect mai banal în care să se fi investit continuu mai multă inteligenţă şi mai multe provocări optice şi tactile.

Din serviciul de cafea „ăla bun”, primit de mama la nuntă, a ajuns la mine ultima ceşcuţă pe care o păstrez în fundul unui scrin. Acolo unde s-au spart, fără să ştiu când şi din ce motiv, celelalte.

L-am întrebat pe un priceput ce istorie are ceşcuţa de la mama şi priceputul a dat din cap a îndoială. Ce avea să-mi spună nu era chiar ce aşteptam. Ca şi cum ar fi contat asta. Ce conta era numai faptul că, vreme de 60 de ani, mama cultivase convingerea că avea un serviciu de cafea preţios. Iubita mea mamă de unde să ştie că serviciul ei a devenit cu adevărat preţios atunci când din el n-au mai rămas decât o ceşcuţă şi o farfurioară. Ceşcuţa şi farfurioara pe care le-ar vrea prietenul meu, colecţionarul pasionat de ceşcuţe unice şi rare.