Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Hugo Chavez s-a stins într-o discreţie revoltătoare. Numai apoi s-au aprins reflectoarele să-i lumineze petrecerea. Venezuelenii l-au bocit şapte zile la rând, lacrimi neprefăcute, ca la coreenii din Nord. I-au mulţumit astfel pentru lecţia de demnitate naţională predată ani în şir, spre stupoarea unei societăţi din ce în ce mai globalizată. Detractorii, recrutaţi din pleava susţinătorilor imperialismului de orice fel, l-au numit “dictator”. Nu le conveneau apucăturile de haiduc regional ale răposatului, îl voiau slugă obedientă a americanilor. Încolonat docil în cohorta politicienilor nevertebraţi înşiraţi în faţa Casei Albe, doar, doar o primi şi el o binecuvântare acolo, ceva. Un hamburger măcar, un mizilic. A crezut în visul lui Simon Bolivar până ce un cancer suspect l-a răpus. Să crezi în vise de unificare zonală, în aceste vremuri de deznaţionalizare, e o nebunie. Utopie desăvârşită. Anacronică. Şi de aceea destui s-au căznit să-l livreze opiniei publice ca pe un dezaxat. Culmea, de parcă nu era suficient, prietenul fidel al cubanezului Castro s-a apucat să militeze pentru restaurarea echilibrului dintre ţările bogate şi restul lumii. Ce “trufie”, ce “inadecvare” ! Păi “restul” acela e de câteva ori mai mare decât insula aia de bogăţie ! Unde s-a pomenit vreodată o aşa aberaţie, îmi răspunde careva ? Noua ordine mondială a făcut posibilă o asemenea grozăvie, cu un cinism grotesc dezgustător. Un “demagog” exaltat, au grijă să ne prostească analiştii de la Washington, un “manager dezastruos”. Tocmai ei, groparii de azi ai lumii, tocmai ei, managerii perfecţi ai actualei crize economice şi financiare… Câtă ipocrizie diversionistă îţi trebuie să-i arăţi cu degetul pe alţii, în contra evidenţelor ? Cică “A lăsat Venezuela în ruină, iar moartea sa îi aruncă pe cei aproximativ 30 de milioane de locuitori ai ţării într-o nesiguranţă profundă”, strigă flaşnetarii Biroului Oval. I-a stârnit, se pare, mirosul ademenitor al petrolului venezuelean, la care “dictatorul” nu le dădea liber. Ehe, abia de acum înainte nesiguranţa va fi înfricoşătoare, populaţia de acolo va gusta din plin haosul social şi politic. Noi suntem sătui de binefacerile “corectitudinii politice” euroatlantice, le putem împărtăşi destule învăţăminte şi dezamăgiri. Suntem de două decenii cobaii perfecţi ai experimentului pritocit în cancelariile străine şi ar fi cazul să ia seamă la umilinţa trăită de români. Guvernanţii de la Bucureşti tremură de spaimă la gândul că s-ar putea aşeza de-a curmezişul istoriei. Nu-i slăbeşte neam obiceiul pământului, perpetua tradiţie a vasalităţii unsuroase. Liderul de la Caracas a demonstrat comunităţii internaţionale că este posibil să te pui împotriva istoriei, scriu ziarele din New York. Titlul cu pricina îmi batjocoreşte inteligenţa, istoria nu înseamnă numai SUA şi interesele lor discutabile. Există istorie – altcumva, desigur ! – şi-n afara intereselor yankeilor, dincolo de sfera lor de influenţă, dar cine se mai sinchiseşte de nuanţe ? O voce singulară sună altfel, şi ea aparţine ex-preşedintelui Jimmy Carter, pe care vârsta, iată, l-a înţelepţit. Căci să notezi pe blogul personal că Chavez a fost ”un om care a avut o viziune de schimbări profunde pentru ţara sa, de care să beneficieze în special cei neglijaţi şi marginalizaţi” e un act de disidenţă ! Başca gândul din urmă, recunoscător - “nu vom uita niciodată angajamentul lui Chavez de a îmbunătăţi vieţile a milioane de oameni”- , în contrast gros cu linia oficială a Administraţiei Obama. Aici stă secretul lacrimilor vărsate de venezueleni în săptămâna de doliu naţional, în încrâncenarea defunctului de a micşora nevolnicia concetăţenilor săi. Oamenii, oricât de ignoranţi ar fi, au simţit că guralivul lor conducător, histrion chiar, s-a zbătut să le îmbunătăţească niţel condiţiile de viaţă. În statele cu populaţii sărmane, politicile sociale de stânga vor fi întotdeauna câştigătoare şi apreciate ca atare. Uneori, ele sunt şi postamentul viitoarelor tiranii, dar tirania dreptei lacome şi abuziv-discreţionare mi se înfăţişează mult mai nocivă. Spre deosebire de prima, care asigură majorităţii o siguranţă economică şi socială rezonabilă, cea de-a doua e preocupată să-i înavuţească obscen numai pe câţiva şi să-i jerpelească pe ceilalţi. Aşadar, o clică de indivizi veroşi şi lipsiţi de scrupule ajunge să concentreze întreaga putere, impunând după bunul plac politicile ţării. De aceea, proaspătul răposat îl şi cita pe J.J. Rousseau, care era de părere că “Democraţia este imposibilă în sistemul capitalist. Capitalismul este o mostră de injustiţie (nedreptate) şi tiranie a bogaţilor împotriva săracilor”. Gata, ultima revoluţie socialistă e pe cale să devină o simplă amintire prin pieirea carismaticului şef al Republicii Bolivariene Venezuela.
