Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O lume în care bunăstarea se construiește împreună, iar războiul devine nu doar inutil, ci și de neconceput. Se spunea, după 1990, că „cine face comerț, nu mai face război”. Doar că istoria are prostul obicei de a contrazice optimismul. Dacă legăturile sunt globale, și șocurile se pot transmite global. Dacă colaborarea e globală, și conflictele se pot dovedi la fel. Oare conflictul din Ucraina s-ar putea globaliza, dacă tensiunile s-ar muta spre Taiwan, insula creată ca refugiu anticomunist?
Nassim Nicholas Taleb avertiza, într-un pasaj devenit aproape profeție, că sistemul financiar mondial și-a pierdut capacitatea de a absorbi șocurile. „Nu am mai trăit niciodată sub amenințarea unui colaps global. Instituțiile financiare au fuzionat, constituind un număr mic. Astăzi aproape toate sunt interconectate”, nota el. Aparent, această concentrare aduce stabilitate: mai puține bănci care dau faliment, mai puține crize vizibile. Dar dedesubt, în tăcere, fragilitatea se adâncește. „Ecologia financiară s-a umflat, dând naștere unor structuri birocratice gigantice și incestuoase; când cade una, cad toate”.
Această logică depășește însă economia și se aplică întregii globalizări. Lanțurile de aprovizionare, energiile, comunicațiile, chiar și cultura sunt astăzi noduri din aceeași rețea. Când pandemia de COVID-19 a blocat o fabrică de cipuri din Taiwan, efectul s-a resimțit în uzinele auto din Germania și în rafturile goale ale magazinelor din București. O eroare locală devine rapid un cataclism global. „Vom avea crize mai puține, dar mult mai grave... Cu cât mai rar este evenimentul, cu atât mai puține cunoaștem despre probabilitatea de apariție a acestuia”, conchide Taleb.
Războaiele nu fac excepție. Dacă în secolul XIX un conflict între două imperii putea fi limitat la câteva frontiere, astăzi orice izbucnire militară se simte instantaneu în prețul energiei, în bursele mondiale, în migrațiile de populație. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei a demonstrat acest lucru: o confruntare regională a tulburat economia globală, generând crize alimentare în Africa și valuri inflaționiste în Europa. Într-o lume interdependentă, chiar și războaiele devin „produse de export”.
De aici și paradoxul globalizării: ne-a obișnuit cu o aparentă stabilitate, dar a creat un mediu predispus la șocuri catastrofale. Dacă în trecut existau numeroase incendii mici care se stingeau rapid, astăzi rețeaua compactă face ca scânteia să se transforme într-un incendiu planetar. În locul conflictelor mărunte, suportabile, riscăm o succesiune de conflicte regionale interconectate. Nu neapărat un al Treilea Război Mondial cu fronturi clare, ci o spirală de crize care se amplifică reciproc, din Marea Chinei de Sud până în Orientul Mijlociu, din Sahel până în Europa de Est.
Globalizarea a adus nu doar circulația capitalurilor, ci și sincronizarea temerilor. Un atac cibernetic asupra unei bănci din New York poate paraliza plăți în Asia. O secetă în Brazilia sau o recoltă slabă de cacao în Coasta de Fildeș ridică prețul cafelei și al ciocolatei la Paris sau Bruxelles. O decizie politică la Beijing lovește lanțurile industriale ale Germaniei. Într-o asemenea lume, conceptul de „război local” devine aproape o iluzie. Chiar și atunci când armele rămân pe un front, consecințele se propagă pe întregul glob.
S-ar putea pune întrebarea: criptomonedele nu au fost ele create pentru a permite schimburi chiar în vreme de război? Taleb ar fi atent aici: bitcoin, deși promitea să fie o „poliță de asigurare” împotriva controlului guvernului și o monedă organică, s-a dovedit „puțin mai fragil decât aproape orice activ financiar”, necesitând infrastructură - curent, internet - care poate fi compromisă în timpul unui colaps sau conflict global. O criptomonedă nu poate „înlocui fiat” - bani susținuți de guvern - și nu oferă stabilitatea aurului: „aurul și alte metale prețioase nu necesită întreținere, nu se degradează într-un orizont istoric și nu necesită întreținere pentru a-și reîmprospăta proprietățile fizice în timp”. Astfel, nici cea mai digitală monedă nu scapă de interdependențele lumii globale, iar vulnerabilitatea rămâne omniprezentă.
S-ar putea spune că omenirea trăiește acum cu dublă expunere: la beneficiile interdependenței și la riscurile ei extreme. Unii cred că tehnologia și comerțul pot descuraja marile conflicte. Dar același mecanism poate alimenta vulnerabilități neașteptate. În loc să asistăm la războaie clasice între armate, vedem un amestec de confruntări hibride: sancțiuni, embargouri, atacuri informatice, manipulări mediatice. Fiecare astfel de „mic război” are potențial global.
Taleb vorbea despre „lebede negre devastatoare”: evenimente rare, dar cu impact enorm, care scapă predicțiilor convenționale. Globalizarea, prin modul în care concentrează și uniformizează lumea, a devenit o fabrică de astfel de lebede. Ele nu se mai nasc în izolare, ci din interconexiuni. Pandemia, criza energetică, prăbușirile financiare, atacurile cibernetice - toate au demonstrat că există o linie subțire între ordine și haos.
Problema e că sistemul global nu are un „siguranțier”. Într-o rețea electrică, când apare o suprasarcină, întrerupătoarele opresc dezastrul. În economia și politica mondială, aceste întrerupătoare lipsesc. Instituțiile internaționale, de la ONU la FMI, s-au dovedit incapabile să prevină ori să gestioneze cu adevărat crizele. Asta înseamnă că șocurile se propagă nestingherite, ca un cutremur care trece printr-o clădire prost consolidată.
Dar soluția nu e dată de ordine și disciplină, puse alături de rețete „corecte” de import. Statul nu trebuie reformat la infinit, ci micșorat, eliberând spațiu pentru dinamica pieței. Pentru că orice încercare de ordonare forțată adaugă tensiune suplimentară în sistem. Ceea ce ne trebuie nu e doar reziliență - acea capacitate de a rezista la șocuri -, ci antifragilitate: abilitatea de a deveni mai puternici după fiecare șoc. Nu pavăză, ci anticorpi. Nu planuri uniforme, ci libertatea pieței de a găsi singură echilibrul, arbitrat de cum le potrivește Dumnezeu.
Și aici apare lecția fundamentală: dezordinea are beneficii. O lume cu multe centre de decizie, cu piețe libere și concurență reală, e o lume unde greșelile se consumă repede și local, fără să devină apocaliptice. „Mâna invizibilă” nu promite armonie perfectă, dar produce tocmai acea vibrație permanentă care disipă tensiunile și previne catastrofele globale. E mai sănătos să avem crize mici, repetate, decât o singură lebădă neagră care să spulbere totul.
Adevărata întrebare nu e dacă va exista un „mare conflict global”, ci dacă vom învăța să trăim cu succesiunea de mici cutremure interconectate. Dacă vom continua să credem în mitul stabilității impuse de sus sau dacă vom accepta că tocmai beneficiile dezordinii și antifragilitatea pieței sunt singurele care pot evita catastrofele.
Globalizarea nu e doar un motor al prosperității, ci și un multiplicator al fragilității. Am intrat într-o eră în care distincția între pace și război se estompează, între stabilitate și criză la fel. Totul depinde de felul în care vom învăța să trăim cu riscul. Pentru că, vorba lui Troțki, chiar dacă nu ești interesat de război, el poate fi interesat de tine.
Citește pe Antena3.ro
