China creste

Rivalitatea va creste intre SUA si China, ceea ce nu are cum sa nu aiba implicatii de ordin strategic

Pe vremuri se folosea o butada pentru a descrie rolul SUA in economia mondiala, care suna astfel: cand economia americana stranuta, cea mondiala raceste. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Prin cat reprezinta in PIB-ul mondial, prin modul in care deciziile FED-ului afecteaza pietele de capital internationale, prin marimea pietei interne, care este cea mai primitoare pentru marfuri si servicii ce provin din toate colturile lumii, SUA raman un centru vital al economiei globale. Uniunea Europeana reprezinta cel mai mare bloc comercial din lume, iar Japonia, in mod traditional, a facut parte din triada "greilor" postbelici.

Se vorbeste de "noii grei" ai economiei mondiale, care ar include China, India, Brazilia si Rusia. Dar China are performantele cele mai notabile, care fac pe multi sa cada pe ganduri. Nu demult, Stanley Fischer, guvernator al bancii centrale a Israelului si fost numarul 2 la FMI, s-a adaugat celor care vad China prima putere economica a lumii in urmatoarele doua decenii. Etrapolarile pot fi inselatoare, economia reala nu are un singur sens, dar este greu sa omitem tendinte din ultimele doua decenii. Acum 15 ani am auzit voci care anuntau incetinirea ritmurilor de crestere in China, care preziceau tensiuni interne, sociale si politice necrutatoare; vocile au grait tot asa si la inceputul deceniului. Viata a invalidat asemenea anticipari, care s-au dovedit, in buna masura, un "wishful thinking", originat si in teama noastra (a europenilor si americanilor) de emergenta unui colos asiatic. Sa nu uitam ca populatia Chinei este de peste 1,3 miliarde de suflete…

De mai bine de doua decenii, rata de crestere a PIB-ului chinezesc este de 8%-9% in medie anual; in 2006 se profileaza o crestere de peste 10%. Rezervele valutare au ajuns la peste 800 miliarde de dolari! China finanteaza deficitele externe ale SUA in mod substantial. Nu exista economie asiatica relevanta care sa nu-si lege, de facto, moneda proprie de yuan-ul chinezesc. Evolutia economiei chinezesti afecteaza preturile mondiale ale produselor de baza (petrol, otel etc.). In mod sistematic, oficiali ai trezoreriei americane solicita Beijingului sa lase moneda lor sa se aprecieze. Dar China are o forta de negociere impresionanta si beneficiaza de experienta nefericita a celor care si-au liberalizat contul de capital prematur, in deceniul trecut, la insistentele FMI, ale trezoreriei americane. De aceea, ceea ce este realist ca SUA sa astepte de la Beijing este o apreciere controlata a yuan-ului.

Se vorbeste tot mai mult de o crestere a ponderii tarilor asiatice in structurile decizionale ale FMI si Bancii Mondiale; este vorba de China, in primul rand. In mod normal, China ar trebui sa faca parte din grupul informal al tarilor cu economiile cele mai puternice; adica G-8 sa devina G-9, sau chiar G-10, daca am include si India. Hank Paulson, actualul ministru de Finante al SUA, a invitat China la un dialog mai productiv cu tara sa. Paulson cunoaste China din vremea cand era la carma bancii de investitii Goldman Sachs. El realizeaza poate mai bine decat numerosi politicieni conationali importanta dialogului cu Beijingul.

Rivalitatea va creste intre SUA si China, ceea ce nu are cum sa nu aiba implicatii de ordin strategic. Amintesc aici ca preeminenta strategica si militara a SUA prezumeaza superioritatea ei tehnologica si economica (doctrina strategica a SUA vorbeste explicit despre acest nexus). Daca China nu va fi implicata in structurile in care se decide in marile probleme ce privesc economia si politica mondiala, rivalitatea dintre cele doua tari poate capata accente tot mai periculoase.