Cimitirul de melci

Tu nu stii sa scrii decat despre politicieni? Ba da. Pot sa scriu despre melci, sau despre scoicile risipite pe tarm. Pot incerca sa povestesc despre valurile incete care mangaie Mamaia. Ai trait, tu care ma interoghezi, nitel polemic si mult mai apasat dusmanos, sentimentul plin al singuratatii la Pontul Euxin? Acel sentiment care-l dobora pe Ovidiu, fiindca Roma era departe iar el traia exilul? Mie marea mi-a procurat nemarginita bucurie de a o gasi prima oara eliberata de oameni. Iat-o, e a mea, cea de acasa, rasfatandu-si grandioasa singuratate, fara burti dezvelite, fara muzici, fara strigate, conservata in ea insasi. Ai incercat, corespondentule care ma certi ca scriu prea mult despre satrapul din Deal, asa ceva si ai avut vreodata acest noroc? Eu da, azi. De ce ma aflu aici cand ma striga treburi destule la Bucuresti sau la Sangeru? De un an ma tot invita Florentin Scaleschi, marinar cu care impart antipatia fata de cel pomenit de tine, la o emisiune unde el produce un interviu. Un interviu, zice, stam doua ore de vorba si te las apoi cat vrei tu, trei zile, un an, o viata sa iei la pas tarmul. E pustiu, lumea plajelor n-a venit inca, iti poti trimite articolele la redactie din odaie. Asa a fost. Am asudat o jumatate de zi raspunzand intrebarilor lui, mi s-a cerut sa spun si un vers, ceea ce nu se mai petrece prin studiourile de la Bucuresti, am vorbit despre sansele Romaniei, compuse din nesansele fiecaruia dintre noi.

La Mamaia, dupa invazia nebuna de 1 Mai, e linitte. Linistea care ingaduie marii sa fie auzita. Plaja e periata de scame, reziduurile petrecerilor au fost indepartate, seslongurile sunt aliniate parca pentru o posibila nocturna de Chopin, cantata delfinilor. Din larg vin, spre nisipul inca fin al acestei statiuni, nesfarsite turme de oi albe, pe care tarmul le tunde si le trimite aproape nevazute indarat. Unde ramane lana? Sa fie magica lana de aur a argonautilor, legendar gasita, in realitate negasita niciodata? Caut, manat de doua fiinte cu care impart bucuria singuratatii, lana valurilor, spuma care ne mangaie genunchii pentru a disparea apoi ca urma unui sarut. Unde se aduna, in ce tesatura, matasea marii? La margini, unde apa pipaie ritmic tarmul, asigurandu-se ca e la locul lui, se afla un colier de cochilii, lat cat jumatate de palma.

Un melc, iata un melc, striga fericita vocea de copil din inima mea. Da, un melc. Are cochilia faramata, iar piatra inlauntrului lui a pastrat un stalp roz care pare viu. E sira spinarii melcului. Descoperim apoi altii si altii si mii de scoici ca niste bijuterii scumpe. E un cimitir. Marea, in fastul ei nebun, in curgerea ei de valuri inspumate, aduce la sarm – splendida si tragica procesiune – cadavrele melcilor. Scoicile din care apa a extras carnea moale si vie. Resturile unei vieti nestiute. Ceea ce-mi parea nunta, e de fapt fastuoasa inmormantare. Tarmul este cimitirul marii. Aici isi depune marea fiintele redevenite minerale. E cimitirul melcilor. Bietilor, din ce adancuri razboinice veniti? Uneori, dupa cate un naufragiu, marea, carandu-l pe targa acelorasi spume, facandu-i loc intre scoici, depune si cadavrul unui inecat.