Cinci amăgiri… în pustiu

Cinci femei frumoase, cu trupuri unduitoare, dezgolite, dansau în faţa lui Buddha, care medita sub un copac. Cinci iluzii, cinci tentaţii, cinci amăgiri se înfăţişau în pustiu în imagini frumoase, dar fiecare dintre ele era o mască. Sub frumuseţea şi strălucirea celor cinci femei se ascundeau, de fapt, cinci tentaţii, capabile să întrerupă, să frângă şi să distrugă sufletul aflat pe calea către iluminare.

Cele cinci unduiri, plăsmuiri, iluzii sau tentaţii ale lui Buddha ascundeau Mândria, Lăcomia, Frica, Mânia şi Dorinţa. Învinse într-o primă tentativă de a-l ispiti chiar şi în pustiu, iluziile iau un singur chip în cele din urmă; însuşi chipul lui Buddha, în speranţa că îl vor putea amăgi. Dar el îşi priveşte plăsmuirea în ochi, îi spune "tu nu exişti, eşti doar o iluzie" (era iluzia care ţine omul captiv în suferinţă), şi plăsmuirea îşi reia adevărata imagine hidoasă, apoi se risipeşte pentru totdeauna. Aceasta este o scenă din filmul lui Bertolucci, "Micul Buddha", difuzat sâmbătă seară la Pro Cinema.
Apariţia "tentaţiilor" în pustietate sau a ispitelor este o temă care apare în toate religiile lumii şi o temă pe care au abordat-o cele mai luminoase figuri care-au fost pe Pământ. Biblia vorbeşte – de asemenea – despre apariţia "ispititorului" atunci când Iisus se ruga în pustiu, ca şi despre asocierea dintre aparenţa strălucitoare a ispitei, oferta ei spectaculoasă, chipul ei frumos şi…despre faţa hidoasă, satanică, pitită sub aparenţe. Aceasta este, de fapt, şi lupta noastră în viaţa de zi cu zi; lupta neîncetată cu tentaţiile, care sfârşesc prin a ne seduce, a ne păcăli, a ne atrage şi-a ne ţine sub papucul nesfârşit al suferinţei.

Marii maeştri şi sfinţi din toate timpurile ne-au arătat prin propriul exemplu că şi noi avem şansa mântuirii sau şansa eliberării din capacana suferinţei, în care pare a fi prinsă iremediabil fiinţa umană. Ispita în pustietate dezvăluie faptul că umbrele femeilor frumoase sau ale promisiunii de a fi regi ai lumii nu sunt atât în lume, cât în interiorul nostru. Mândria, lăcomia, frica, mânia şi dorinţa se dezvăluie ca forţe lăuntrice, existente în afara relaţiei noastre cu lumea şi dincolo de lume. În pustietate ar părea că-i uşor să scapi de ispitele care te ţin prizonier în suferinţă. În pustietate, când gândul tău se îndreaptă doar către Dumnezeu, când puritatea inimii şi a minţii tale pare să fi atins desăvârşirea, iată că se înfiinţează iluziile, care vestesc că prezenţa şi existenţa lor nu erau cauzate de ceva din lume, de cineva din afară. Ele sunt în noi, sunt iluzii ale minţii. Sunt forţe interioare, care trebuie recunoscute, înţelese şi demascate drept ceea ce sunt pentru ca lupta noastră cu lumea să înceteze.

Pentru orice om obişnuit este din cale afară de simplu să conştientizeze aparenţa, şi ar putea face asta retrăgându-se într-un loc liniştit. Acasă, într-o biserică goală, pe un câmp cu flori sau pe o plajă pustie putem observa că liniştea exterioară nu ne face liniştiţi în interior.

Mintea continuă să gândească, să se lamenteze, să se văicărească, să acuze, să-şi justifice frustrarea, suferinţa, singurătatea, starea de victimă sau pe aceea de agresor. Obiectele disputei noastre nu sunt prezente fizic, dar mintea le ţine în atenţie şi, prin aceasta, ea se lasă pradă tentaţiilor. În absenţa oricărui sti­mul prezent, mintea se lasă sedusă de iluziile ei şi, din pricina asta, suferim. Mai mult, credem că lumea este cauza suferinţei noastre.

Toate religiile ne spun însă că drumul către mântuire sau către eliberarea de suferinţă nu este unul aflat pe Pământ, nu-i unul fizic, cât un drum în interiorul nostru, acolo unde avem să ne demascăm şi să ne recunoaştem cu sinc­e­ritate "iluziile".

Numai într-o etapă de adevărată rugăciune, reculegere şi retragere a atenţiei din lume, numai printr-un exerciţiu profund şi sincer de căutare de sine vom reuşi, în cele din urmă, să vedem dincolo de aparenţe, cum ne spun ma­rile religii. Dar în orice situaţie care ne trezeşte frica putem găsi şi câte o cheiţă către dezvăluirea sursei fricii; mintea noastră.

Orice situaţie în care ni se trezeşte lăcomia, furia, seducţia dorinţelor sau a mândriei, fie şi dacă vine din lume (pentru majoritatea oamenilor obişnuiţi ele vin prin experienţele de viaţă), nu-i altceva decât o întrupare a "femeii seducătoare", care dansa în faţa lui Buddha.

Să priveşti amăgirea în faţă şi să ştii că poţi alege să "nu te mai temi" şi "să nu te îndoieşti" şi aşa poţi merge chiar şi pe valuri înseamnă să crezi în destinul divin al fiinţei tale.