Cinci dulapuri de Mozart

Am cunoscut un meloman, intrat in competitie cu altul, care "trage muzica" de dimineata pana seara ca si cum i s-a comunicat de undeva, din tarii, ziua si ora sfarsitului lumii, precum si clauza ultima a salvarii. Se salveaza cine are cele mai multe inregistrari, nu importa ce fel de muzica.

Intocmai literatului caruia, atunci cand ii pomenesti de o carte, nu spune: "Am citit-o", ci "O am. Precis o am", domnul cu trasul nu zice: "Imi place cutare melodie sau cutare compozitor". Zice: "Am". De fapt, zice: "Am tras-o" si "Am tras tot".

Ce m-a intrigat la pasiunea dumisale nu e nici intinderea, nici lipsa de criterii si, prin urmare, nevoia unui liman, a unor granite. Pasiunile, chiar si cele ravasitoare, au o solutie si un capat. Pasiunile compenseaza niste frustrari, niste absente. Umplu un gol. M-au intrigat la el cuvintele cu care isi defineste placerea. El "trage" in nestire si Beethoven, si formatii rock. El nu asculta muzicile pe care le inregistreaza. "Trasul" e o chestiune strict tehnica, doar cu opriri pentru controlul calitatii. Muzica o va asculta candva, cand va fi epuizat tot ce merita a fi "tras". Daca-l intrebi: "De Mozart ce aveti?", el deschide un dulap, apoi inca unul sI, aratand cu condescendenta cuvenita revelatilor care nu vor avea niciodata un public sa ii merite, raspunde: "Am tot. Cinci dulapuri!". "Cinci dulapuri de Mozart" - iata cea mai stranie masuratoare a unei iubiri fara termen de garantie, scadente si bonusuri de evolutie in timp. Cu opera lui Schubert n-are decat o lada. Dar compenseaza semnificativ la Bach, dupa care - marturiseste el ca orice intelectual care-si cunoaste indatoririle - nu se da in vant. "Il trage si pe Bach din respect pentru cei care il inteleg". Formularea "o jumatate de perete de Bach" dezvaluie o treptizare a superlativelor la care nu s-ar incumeta nimeni, oricat de mari si de multi i-ar fi peretii casei. Minimul de consideratie pentru creatia unui compozitor e palma. "Am asa, cam doua palme de Vivaldi". Multiplul e raftul. Lada, sifonierul si peretele sunt portile catre absolut. Omul mai are si o masura a detasarii, fiindca mare parte din muzica pe care tras-o candva e acum in garaj. "Un garaj de muzica" nu inseamna un criteriu al lipsei de consideratie, ci un prag tehnologic depasit. Aici "depoziteaza" muzica trasa la tinerete pe banda ORWO, ceea ce dovedeste ca la fiecare "perete de sufragerie" ii e sortit, in regimul excelentei aparaturii, un contra perete de demisol. Iar in cursa nonstop cu omologul din celalalt capat al Bucurestiului, care a inceput sa traga cu cativa ani mai devreme, din ziua cand i-a cumparat taica-sau un "Gruding", subsolurile, magaziile si camarile nu conteaza. La compozitorii clasici se iau in discutie numai cantitatile digitale, iar cand si CD-urile vor lua calea subsolului, numai "trasul" superminiaturizat. "Pai, iti dai seama, domnule - zice el - , ce inseamna sa bagi tot Beethovenul pe cativa centimetri patrati?"