Cinci pentru euro

Un lucru e cert: România nu va trece la euro pe o cale originală. Va urma calea pe care vor păşi spre moneda unică încă patru ţări din lotul mai 2004: Polonia, Cehia, Ungaria şi Bulgaria. A cincea fiind România. După ce joi, vorbind la Universitatea Bucureşti, guvernatorul BNR Mugur Isărescu amintea că, fără să fi fost stabilită o dată oficială, există totuşi un consens pentru anii 2018-2019, sugerând că ar fi o nesăbuinţă să forţăm lucrurile şi să încercăm transformarea leului în euro înainte de a îndeplini toate criteriile, voci nu prea numeroase, dar influente, s-au arătat alarmate că mişcarea ar fi prea lentă. Şi nu s-au dat înapoi să afirme că e cazul să ne grăbim, să trecem mai repede la euro, poate chiar imediat.

Desigur, intrarea României în Zona Euro e inevitabilă. Problema nu este dacă adoptăm sau nu moneda unică europeană, ci când. Ţările cu populaţii mai puţin numeroase, cum sunt Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, după care va urma Lituania la 1 ianuarie 2015, le-au stat în faţă cinci criterii fără a căror îndeplinire poarta Zonei Euro nu li s-ar fi deschis. Le găsim în Tratatul de la Maastricht: 1) un deficit bugetar de maxim 3% din PIB; 2) o datorie publică de maximum 60% din PIB; 3) o rată a inflaţiei care să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media inflaţiei celor mai „bune” trei ţări din anul precedent; 4) dobânzi nominale la datoria pe termen lung (10 ani) care să nu depăşească cu mai mult de 2% media dobânzilor celor mai „bune” trei ţări în planul inflaţiei; 5) prezenţa timp de cel puţin doi ani în ERM-2 fără mişcări violente pe piaţa valutară. Acest ultim criteriu este de fapt cel mai dur, impunând o etapă de „carantină” în care să fie menţinut cursul de schimb în banda stabilită.

În mai 2009, la Banca Naţională, a avut loc o dezbatere dedicată calendarului trecerii la euro. În cadrul dezbaterilor, la care au participat experţi bancari, profesori, cercetători, s-a subliniat că ar fi o eroare să forţăm intrarea în zona euro înainte ca România să îndeplinească toate cele cinci criterii de convergenţă nominală stabilite la Maastricht. După cinci ani de criză, celor cinci criterii, privind indicatori de convergenţă nominală, li s-au adăugat şi o altă categorie de indicatori, cu referire la convergenţa reală. În speţă, sunt incluse obiective ce prevăd diminuarea decalajelor dintre ţări, toate sintetizate prin nivelul PIB/locuitor exprimat la paritatea puterii de cumpărare standard. Deşi Tratatul de la Maastricht nu menţionează criterii explicite privind convergenţa reală, ele sunt implicite. Şi dacă în legătură cu primul program, cel de aderare, decizia a fost în primul rând politică şi abia în al doilea rând economică, acum priorităţile se inversează. Decizia de aderare a României la euro va fi în primul rând economică şi abia în al doilea rând politică. Iar biletul de intrare nu-l vom obţine după voia vocilor grăbite, ci după felul în care va fi trasată dezvoltarea economico-financiară, legislativă, instituţională şi socială în anii ce vin.