Nu s-au stins bine ecourile mesajului transmis premierului David Cameron de către comisarul european pentru justiţie, Viviane Reding, referitoare la declaraţile xenofobe ale unor politicieni britanici împotriva cetăţenilor români şi bulgari (dacă mesajul respectiv a avut la Londra ecou?!), că,iată!, din altă ţară soră din marea familie a Europei Unite, Germania, ne vine un semnal îngrijorător. Zice-se că 16 primari din ţara natală a lui Goethe şi Schopenhauer s-au adresat cancelarului Angela Merkel cu rugămintea de a lua de urgenţă măsuri ca “să-i scape de invazia româno-bulgară”.
Desigur, intoleranţa etnică nu ne vizează numai pe noi, românii sau numai pe vecinii noştri bulgari, alături de care am intrat, ca membri cu drepturi şi îndatoriri egale, în Uniunea Europeană. Pe fondul prelungirii crizei şi a întârzieri apariţiei unui model de dezvoltare sustenabilă şi de securitate socială, xenofobia se manifestă cu o violenţă crescândă în statele pe care ne-am obişnuit să le considerăm simboluri ale multiculuralsimului, ale toleranţei şi ale societăţii deschise.
Revin în actualitate îngrijorările lui Raymond Aron, exprimate, cu mai bine de cinci decenii în urmă, despre ”efectele perverse ale mondialismului”:”Într-o lume în curs de uniformizare inegalitatea între naţiuni dobândşte semnificaţiile pe care le aveau altădată inegalităţile dintre clase.”
Dacă ar fi să mergem pe principiul ”ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” şi, în consecinţă, să dăm curs resentimentelor şi vendetei pentru nedeptăţile istoriei, atunci ar trebui ca, înainte ca englezii să ne arunce vorbe dispreţuitoare, noi, românii, să purtăm pică Perfidului Albion. Nu de alta dar Wiston Churchil, în calitate de premier al Marii Britanii, a ticluit, împreună cu Roosvelt şi cu Stalin, la Moscova, în seara de 9 octombrie 1944, bileţelul criminal pe care scria: “România- 90%”. Acei 90 % făcuţi cadou Imperiulul Roşu plus ceilalţi 10%, care tot acolo au ajuns, pe fondul tăcerii complice a Occidentului. (Subiect dureros şi mereu actual asupra căruia s-a aplecat, cu un exemplar patriotism, academicianul Dinu C Giurescu în remarcabile sale lucrări, fapt pentru care îi exprim şi pe această cale sincera mea admiraţie)
Şi, totuşi, noi, românii. nu le purtăm ranchiună englezilor! Citim, punem în scenă şi vizionăm cu admiraţie piesele Marelui Will, aşa după cum îi ascultăm cu aceeaşi plăcere pe The Beatles.
Pe de altă parte, dacă discutăm despre cererea celor 16 primari germani, ajungem la complicata chestiune a intoleranţei crescânde a unor lideri politici occidentali faţă de străini-deci nu doar faţă de români şi de bulgari. O analiză remarcabilă a acestui fenoomen oferă “O revoluţie sub ochii noştri”, cartea lui Christopher Caldwell, reputat comentator pe probleme de politici europene al publicaţilior “Financial Times” şi “New York Times Magazine”. După cum o arată subtitlul, cartea vorbeşte despre “cum va transforma islamul Franţa şi Europa”, dar concluziile sale sunt relevante pentru analiza a ceea ce Occidentul numeşte “pierderea identităţi Europeii” ca urmare a fluxurilor masive ale unor populaţii de pe alte continente, în primul rând din Asia şi din Africa. Ameninţare în faţa căreia nu sunt deloc puţini politicienii occidentali înclină să treacă în plan secund principiile “societăţii deschise” sau ale “politice correctnees”, ca şi cei 4 “piloni fundamentali” ai construcţiei europene:libera circulaţie a capitalurilor a persoanelor, a bunurilor şi serviciilor.
Este evident că acele clişee denigratoare revărsate asupra românilor, în Anglia şi, din păcate, nu numai acolo, nu sunt dictate cine ştie ce înalte idealuri morale sau spirituale. Dimpotrivă, ele au cauze mult mai prozaice, în primul rând de natură economică şi socială. Aşa după cum este foarte probabil ca acest discurs să se radicalizeze, în perspectiva alegerilor europarlamentare din anul viitor.
Pentru a avea o abordare cuprinzătoare şi nuanţată a fenomenului va trebui,cred, să ne întoarcem, din nou, în timp, mai precis la jumătatea anilor *50 ai veacului trecut. Atunci, Germania de Vest, foarte slăbită dar , mai ales, foarte ambiţioasă, a lansat faimoasele programe ”Gastarbeiter”, considerate de-a dreptul ”colosale”, la vremea aceea, de către mulţi economişti şi sociologi de marcă. Aflată în plin “miraj economic”, Germania de Vest avea nevoie vitală de forţă de muncă şi a reuşit să o atragă prin această strategie care îi considera ”oaspeţi” pe muncitorii veniţi din Europa, din Orientul Apropiat sau din Asia. “Estul comunist, aflat pe atunci în stagnare şi exploatat- notează Christopher Caldwel cu făcând referire directă la spaţiul goopolitic în care ne aflăm-, a furnizat Occidentului capitalist o imensă rezervă de muncitori. Erau 329 000 Gastarbeiter în 1960, un milion- în 1964,şi 2,6 milioane în 1973.”
Se pune întrebarea:de ce atunci muncitorii străini erau gratulaţi cu titlul de ”oaspeţi”, iar astăzi sunt catalogaţi ca profitori ai politicilor de protecţie socială din statele vestice în care muncesc cinstit şi plătesc taxe?
S-ar putea să mi se spună că atât declaraţiile politicenilor englezi, cât şi cererile celor 16 primari germani, precum şi ieşirile nervoase ale unor oficiali francezi, nu se reveră la conaţionalii noştri care muncesc cinstit şi trăiesc decent în respectivele ţări, ci la cerşetorii, hoţii sau, mai grav, la criminalii, originari din România. care au invadat statele dezvoltate ale Bătrânului Continent, mulţi dintre ei aparţinând unei anumite etnii.
Să avem pardon, domnii mei! Din nou trebuie să ne întoarcem în timp şi să ne amintim că, la inceputurile anilor *90, la Hădăreni, românii şi ungurii au decis să acţioneze împreună pentru a curma gravele fapte antisociale (observaţi, vă rog, corectitudinea politică a termenilor pe care i-am folosit!) comise de anumiţi cetăţeni aparţinători etniei menţionate mai înainte. Au sărit, numaidecât, feţe grele, ba de la organismele europene, ba de la felurite fundaţii “corecte politic”, care ne-au pus în genunchi pe coji de nucă şi ne-au altoit la palmă cu nuieluşa pe motiv de discriminare etnică. Acuzându-ne, cu grimasă închisnovată, cum că nu ştim sau, mai rău!, nu vrem, să-i integrăm pe respectivii noştri concetăţeni.
Doamnelor şi domnilor, cunoaşteţi zicala:”Hic Rhosos, hic salta”? Acum, când îi aveţi, la voi acasă, pe cetăţenii de această etnie, de ce nu le aplicaţi terapiile miraculoase de integrare socială pe care ni le prescriaţi?
Am lăsat, intenţionat, pentru încheiere o amară constatare având o directă trimitere la acest dosar încărcat. Recent, ministrul de Externe al României, Titus Corlăţean, a transmis premierului englez, David Cameron, într-o declaraţie făcută la postul britanic “Chaneel 5 news”, un mesaj elegant dar ferm, cerându-i să respingă “atitudinile xenofobe, populiste şi uneori rasiste” ale unor politicieni conaţionali. Mesaj care, din păcate, nu a fost susţinut şi de către cel care se pretinde a fi “preşedinte al tuturor românilor”.
Aşteptăm, cam de multişor poveste, un cuvânt răspicat şi cu adresă precisă, pe această temă, din partea celui care, pentru încă vreo 50 şi ceva de săptămâni, mai este preşedintele României. Şi nu mă îndoiesc de faptul că dată fiind marea trecere pe care domnia sa pretinde că o are în faţa înaltelor personalităţi politice ale UE un asemenea demers nu poate avea decât efectele pozitive, benefice.
Ce ar trebui să înţelegem văzând că un asemenea gest prezidenţial nu s-a produs şi nici nu are şanse să se producă? Una din două: sau că mult-trâmbiţatul prestigiu european şi transcontinental al preşedintelui aproape că nu mai există sau că Amiralul Dezastrului Naţional nu catadiceşte să întreprindă un asemenea demers?
Mai putem,atunci, arăta cu degetul numai spre Occident acuzându-l că îi dispreţuieşte pe români şi că le aplică tratamente discriminatorii?