Cine politizează Jocurile Olimpice?

În 1978, China comunistă punea capăt dogmatismului revoluţiei culturale şi începea o transformare ordonată, bazată pe încercarea de a concilia socialismul de inspiraţie marxist-leninistă cu economia de piaţă şi democraţia de tip euro-atlantic, precum şi pe sinteza tra­diţiei chineze cu civilizaţia modernă.

Spre deosebire de Rusia şi statele europene membre ale fostului bloc sovietic care au repudiat prompt doctrina aşa-zisului “socia­lism ştiinţific‘‘, China s-a temut că, pe de-o parte, dispariţia bruscă a simbolurilor comuniste va lăsa societatea fără reperele cu care se acomodase şi la care se adaptase, provocând o nevroză de masă şi un divorţ între popor şi elitele condu­că­toare, iar, pe de altă parte, că libe­ralizarea politică intervenită în con­diţiile unei economii nereformate va conduce către apariţia unor elite de pradă create prin devalizarea avuţiei publice şi către deşirarea statului între centre de putere oligarhică.

Chiar dacă pentru început parti­ciparea cetăţenilor a fost îngăduită mai ales în plan economic, aceasta a adus cu sine un sentiment al li­bertăţii, precum şi gustul şi capacitatea oamenilor de a-şi identifica şi apăra interesele şi drepturile indi­vi­duale, fie şi în cadrul sistemului politic existent. Libertatea pieţei nu poate funcţiona fără recunoaşterea unor libertăţi civile; transparenţa concurenţei comerciale nu poate coexista cu opacitatea deciziei politice; polarizarea socială conse­cutivă democratizării economice im­pune refacerea coeziunii na­ţionale cu instrumentele şi metodele democraţiei politice – transparenţă, răspundere, deschidere. Pe neobservate, în toate direcţiile amintite au fost făcuţi paşi importanţi prin acţiune politic condusă, potrivit cu terapia originală a unei “evoluţii re­voluţionare‘‘ (sic!) menite a deschide lin lumea chineză după decenii de (o)presiune politică şi secole de autoizolare culturală, astfel încât să se evite eliberări de energie negativă generatoare de anarhie. O dezordine masivă într-o ţară cu dimensiunile Chinei ar avea efectele unei arme de distrugere în masă la scară globală.

În ciuda controverselor şi ezitărilor, progresele înregistrate sunt uriaşe. Ele certifică emergenţa unei puteri globale susţinută nu atât de armată, cât de argumente economice, culturale şi demografice. Din păcate, puterile euro-atlantice care domină lumea de azi nu ştiu cum să reconstruiască ordinea mondială spre a integra o Chină-partener strategic, iar opinia publică euro-atlantică nu a conştientizat suficient noua realitate chineză spre a-şi trage la răspundere liderii pentru întârzierea în conceperea unei asemenea ordini.

Citește pe Antena3.ro

Cum a funcționat rețeaua uriașă și sofisticată construită pe Tik Tok pentru Călin Georgescu, pe model Stoianoglo

Jocurile Olimpice care se vor des­făşura la Beijing vor fi un prilej pentru ca omenirea să îşi întoarcă privirile spre China şi să înţeleagă ce s-a întâmplat acolo. Pornind de aici Oc­ci­dentul acuză China de dorinţa de a politiza Olimpiada, transformând-o în instrument de propagandă.

Într-un atare context în Tibet izbucneşte “spontan‘‘ o revoltă. Grupuri de tibetani, revendicând statutul de independenţă al regiunii, atacă populaţia civilă şi pe re­pre­zentanţii autorităţilor, distrug bunuri publice şi private, incendiază şi vandalizează sub privirile îngă­duitoare dacă nu chiar încurajatoare, ale că­lugărilor budişti. Represiunile au­to­rităţilor – analoge celor practicate în situaţii similare în orice ţară din lume, la Los Angeles, Paris sau Ate­na – trezesc “îngrijorarea‘‘ lumii democrate. Se ajunge la discutarea boicotării Jocurilor Olimpice sau măcar a unor evenimente olimpice ori a folosirii lor spre a formula critici faţă de politica autorităţilor chi­neze în Tibet. Occidentul secular, care luptă cu fundamentalismul religios şi denunţă puterea aiatolahilor din Iran, se arată gata să-i susţină pe fidelii ultimei teocraţii a lumii.

În numele libertăţii se reclamă dreptul de a refuza modernizarea (cu şco­lile, spitalele şi alte investiţii sociale chineze din Tibet), uitându-se totuşi că nici acest refuz nu este legitimat democratic.  A prezenta lumii realitatea unei evoluţii pozitive nu este propagandă condam­nabilă. Dimpotrivă, a face din Jocurile Olimpice ocazia continuării unui război ideologic este un act împotriva spiritului olim­pic. A utiliza Olimpiada ca mijloc de presiune asupra politicii statului gazdă înseamnă tocmai a o politiza. Ceea ce nu se observă este că, pentru un proces de transformare conceput ca o deschidere voluntară graduală calculată în condiţii de presiune minimă internă, mărirea presiunii externe dincolo de anumite praguri duce la inhibarea, iar nu la accele­rarea procesului. Avem de a face cu fenomenul eficienţei regresive a presiunii excesive. Or, poate, tocmai încetinirea reformei şi, astfel, a ascensiunii Chinei se doreşte!