x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Cinema – realităţi

Cinema – realităţi

de Cristina Bazavan    |    25 Iul 2009   •   00:00
Cinema – realităţi

Dacă te uiţi la televizor zilele acestea, când ai scăpat de freaky show, pentru că e şi Nikita în vacanţă, realitatea îţi pare că s-a transformat în filme cu succes de casă.

Ştiţi filmul "Toţi oamenii preşedintelui"? Este ecranizarea cărţii scrise de jurnaliştii Bob Woodward şi Carl Bernstein, inspirată din marele scandal de presă Watergate, care a dus la demisia preşedintelui Richard Nixon, aflat la a doua legislatură. Noi am trăit varianta "2 Mai", cu Cătălin Tolontan şi echipa GSP în verva jurnalistică, dar şi cu un preşedinte care pare că începe să se clatine. Nu mai rămâne decât ca echipa care a făcut această anchetă să se detaşeze un pic de întâmplări şi să pună într-o carte istoria unei demisii de ministru generată de o anchetă jurnalistică.

Cred că ziua demisiei e una dintre cele mai frumoase poveşti care s-ar putea scrie din actualitatea imediată: are dramatism, are suspans (cam cum au adus-o pe doamna Plăcintă în viteză să devină noul ministru?), îl are pe vino-ncoace politic (discursul cu care şi-a anunţat demisia doamna Ridzi de cine o fi fost scris?). Şi dincolo de toate are sentimente contradictorii, cu o graniţă fină între minciună şi adevăr, între interesul propriu şi cel al poporului (chiar şi când e vorba despre jurnaliştii implicaţi).

E povestea dramatică a unei înfrângeri (din perspectiva doamnei Ridzi) sau a unei victorii care face un jurnalist erou (din perspectiva lui Cătălin Tolontan).
De aici şi până la un film n-ar mai fi decât un pas.

Ştiţi filmul "Blindness" - "Alb orbitor"? Ecranizarea cărţii "Eseu despre orbire" - scrisă de Jose Saramago - despre oameni care sunt nevoiţi să supravieţuiască unor situaţii de criză în spaţiu închis şi care devin criminali, hoţi, uitând de orice regulă creştină. Uitaţi-vă la noi, închişi între graniţele care arată o hartă ca o paletă de tenis de masă, cu ameninţarea de a avea tot mai puţini bani, de a nu mai avea confortul pe care ni l-am câştigat cum ne-a dus capul. Ne transformăm uşor în animale: furăm, omorâm, nu ne mai interesează perspectiva grupului din care aparţinem, e mai important să ne facem noi rezerve, să supravieţuim noi cum putem, încălcând orice regulă creştină sau nu.

Şi o observaţie care ţine mai degrabă de un bun-simţ ireal. Corneliu Porumboiu n-a dorit să facă foarte multă reclamă filmului "Poliţist, adjectiv". La momentul respectiv m-am încruntat: de ce să nu-l promoveze? E minunat, e rafinat şi are un premiu la Cannes. Acum mă uit la ce scriu blogurile şi-mi dau seama că Porumboiu avea dreptate. Filmul nu trebuie promovat, îşi găseşte singur publicul lui. Altfel, dacă duci lumea în sală ghidată de promovare, s-ar putea să fie dezamăgită. O onestitate rară, care trece de orgoliul creatorului de a-şi fi văzută apreciată munca.

×
Subiecte în articol: editorial iacob ridzi