Codul eticii şi echitaţiei capitaliste

S-au întors în viaţa publică autohtonă doamnele cu coc. Cocoanele adică. Numele le vine de la pieptănătura minţii, nu a părului. Sunt mult mai tinere decât erau la vremea lor cocoanele de altădată. Atunci când nu vorbesc prost, vorbesc bine româneşte. Marea lor problemă e că nu se descurcă mai deloc în inimească. Ce este inimeasca?

Pentru românii care o ştiu bine, e chiar limba română. Pentru turci, e limba turcă. Pentru malgaşi, limba malgaşă. Altfel spus, vorbitul în inimească înseamnă ca unele dintre cuvintele pe care le rosteşti în limba maternă să fie spuse din inimă. Chiar din adâncul inimii. Cocoanele astea de rit nou nu pun preţ pe astfel de fleacuri. Nu că n-ar avea inimă. Fireşte că au.

Au învăţat însă de la profesorii lor să n-o folosească în discursurile publice. Şi pe bună dreptate. Inima este, dacă mai trebuie spus, sediul emoţiilor. A arăta că ai emoţii înseamnă a da dovadă de slăbiciune, a fi vulnerabil în faţa celorlalţi, trăsături întâlnite des la femei, dar la cele obişnuite - profesoare, doctoriţe, arhitecte, actriţe etc -, ceea ce nu este cazul cocoanelor care exprimă o deplină siguranţă de sine, directeţe în priviri şi ţepoşenie în gânduri şi idei, aşa cum le stă bine unor învingătoare în lupta cu rutina criteriilor şi prejudecăţile ascensiunii sociale prin competenţă.

Codul eticii şi echitaţiei capitaliste este cartea lor de căpătâi. De aceea se şi simt călare pe situaţie. Asta le şi diferenţiază de femeile mai sus-pomenite. Şi dau, ca să nu se creadă că exagerez, câteva exemple. Păi, ce este o profesoară? Una universitară, să zicem. O gospodină cu vocaţie pedagogică şi cu mâini de halterofil. Când nu merge la bibliotecă după cărţi, merge la piaţă după cumpărături, deoarece doamna prof. univ. dr hrăneşte două feluri de tineri.

Pe cei din sala de curs cu buchea cărţii, pe cei de acasă, cărora le este şi bucătăreasă, şi mamă, cu ce a cumpărat de la piaţă. Uneori se mai întâmplă să fie lăudată pe la câte un congres internaţional. Pomeneşte presa ceva despre asta? Nimic! şi pe bună dreptate. Sunt mai importante fâlfâitul din pleoape şi scărpinatul după ceafă al celorlalte. Tot aşa şi cu doctoriţele. Cine sunt ele? Nişte fraiere care îşi tocesc ani de zile coatele pe băncile şcolii.

Şi pentru ce? Ca să le reuşească nu ştiu ce operaţie ce nu prezintă interes decât pentru ăla operat şi familia lui. Fac gaură în burta pacientului. Dacă ar face gaură în cer le-am vedea mai des la ştiri. Nu se ridică, oricât ar fi ele de doctoriţe, la înălţimea cocoanelor noastre.
Şi nici arhitectele, fie şi punând unele peste altele toate clădirile pe care le-au proiectat. Una e să proiectezi, alta e să te proiectezi.

Actriţele, bunăoară, se proiectează în personaje care n-au nici o legătură cu viaţa lor. Imediat ce coboară de pe scenă intră în pielea unor existenţe domestice. Armazoanele rămân pe scenă tot timpul. Când la trap, când la Gallup. Ca să le arate că sunt pe cai mari celor care aşteaptă ca proştii să cadă o dată cortina. N-o să cadă. N-au decât s-o şteargă din ţară, pardon, din sală.

Noile Line Ciobanu şi Suzane Gâdea sunt arzătoare de etape. Ele n-au nimic din somnolenţa fostelor, nici din gestica lor prăfuită. Sunt impetuoase, impecabile, imperturbabile, impenetrabile (fără aluzii la viaţa lor intimă, să ne înţelegem), am putea spune chiar impertinente, dacă le-am judeca greşit, după uşurinţa cu care izbutesc să iasă din orice încercuire, aplicând eficientul principiu al apărăririi prin atac.

Le vedem mai toată ziua la televizor. Ceea ce au pierdut pe dinăuntru, adică relieful sufletesc pe care îl trădează sentimentele, au câştigat pe dinafară. Creatorul a fost generos cu ele. Le-a strunjit bine, dându-le fierbinţeala rece a stelelor pitice. Adăugând la toate acestea lustrul suficienţei, obţinem chipul îmbiecios al politicii purtătoare de fustă.

Întrucât este şi purtătoare de coc, această politică le păcăleşte pe unele doamne că le face cucoane, transformându-le de fapt în cocoane. Cu toate că sunt sexoase, nu m-aş lăsa atins în nici o împrejurare de mângâierea dumnealor. Nici în realitate, nici prin sticla televizorului. Mi s-ar strepezi dorinţele. Şi m-aş cere mintenaş la mănăstire.