Compania naţională de energie merită să existe

Rusia şi Ucraina au ajuns la o înţelegere privind reluarea tranzitului de gaz spre ţări ale UE. Dar criza din ultimele săptămâni vine cu o morală teribilă pentru Uniune.

Ea a demonstrat încă o dată cât de slabă şi ineficace este politica energetică comună a UE. Cum am arătat cu ocazia dezbaterilor din Parlamentul European referitoare la aceasta criză, atunci când se află sub presiune serioasă, guvernele naţionale din UE se bizuie, practic, pe resursele şi sursele proprii. în circumstanţele actuale, acest lucru nu este surprinzător, dar dezvăluie o altă faţetă a deficitului de solidaritate din UE. Aceasta criză ne mai indică şi ceea ce este absolut necesar pentru următorii paşi în politica UE în domeniul energiei, în cazul în care chiar ne dorim să avem una. Precum în cazul stocurilor de petrol, trebuie să dezvoltăm capacităţi de stocare a gazului. Trebuie de asemenea să diversificam furnizorii de gaz, rutele de transport şi mecanismele de livrare (situaţia gazului natural lichefiat). Construcţia proiectului Nabucco trebuie accelerată, iar finanţarea necesară trebuie sa implice BEI ca şi alte surse europene. Argumentul conform căruia nu ar fi destul gaz disponibil în cazul în care noi rute de transport ar fi construite nu stă în picioare. Trebuie totodată să fie dezvoltate resurse regenerabile de energie şi să se economisească energia. Nu în ultimul rând, trebuie să dezvoltăm interconectări energetice transfrontaliere, care să permită statelor membre ale UE să se ajute între ele.

Cât priveşte piaţa comună a energiei ea funcţionează imperfect. În plus, ea este dominată de companii mari, din ţările cele mai mari ale Uniunii. Pledoaria pe care unii o fac pentru liberalizare deplină este lipsită de realism. Ultimul episod de criză dovedeşte, dacă mai era nevoie, natura hiperstrategică a energiei, nevoia ca statul să deţină pârghii forte în acest domeniu. Cu atât este deci mai surpinzătoare decizia guvernului Boc de a renunţa la formarea Companiei Naţionale de Energie. Drept este că se poate comenta pe marginea aspectelor tehnice ale formării ei, aşa cum s-a făcut după ce guvernul Tăriceanu a anunţat intenţia de constituire a CNE. Fiindcă, diavolul este în detalii şi ne interesează ca o astfel de companie, dacă va fi, să slujească interesul public. Întotdeauna pot fi aduse îmbunătăţiri unei idei, ca şi unei instituţii. Dar să renunţi la o idee bună este de neînteles, mai ales când dramatismul crizei recente a gazului arată de ce este nevoie ca statul să se implice serios în domeniul energiei – ca acţionar (cu voce decisivă) al unor entităţi de producţie, transport, stocare, sau ca reglementator al pieţei. Opinia mea este că CNE merită să existe.

Cu ce este Cehia mai îndreptăţită să aibă o întreprindere de talia CEZ decât România? Oare nu este evidentă eroarea strategică care s-a făcut prin dezmembrarea RENEL cu ani în urmă.

Au dreptate cei care susţin că o entitate precum CEN nu trebuie să intre în jocul listărilor la bursă, pentru a se facilita unora accesul la hidroenergia ieftină în detrimentul utilizatorilor casnici şi industriali. Şi mai sunt şi alte aspecte ce trebuie bine gândite.

Sper ca ministrul Videanu, noul guvern, să revadă decizia de a se renunţa la crearea CNE; nu trebuie să aruncăm copilul în râu o dată cu copaia. Pe un plan mai larg, este lipsit de sens să vorbim despre reindustrializarea României dacă nu vom avea capital autohton semnificativ, implicat în sectoare industriale strategice, fie de vârf.