Condamnările nu se uită niciodată

Dimineața, aproape primul gând e: azi pe cine o să mai aresteze? S-a început așa-zisa curățenie mai demult, cu prim-miniștri. S-a continuat cu miniștri și cu secretari de stat. Cu oameni foarte importanți din fotbal și chiar cu legende ale sportului care le place cel mai mult românilor. Cu persoane fără celebritate care își strigă cu disperare nevinovăția.

Azi, scenariul se respectă. Politicieni, ziariști, oameni bogați și puternici. Nu spun că-i rău. Sau că unii dintre ei nu merită să fie cercetați și, apoi, la nevoie, pedepsiți. Dar există un caz, dintre toate, care mă revoltă. Cazul doctorului Brădișteanu. Condamnat la un an cu suspendare, pentru favorizarea infractorului. Așadar, doctorul Brădișteanu, care deschide piepturile oamenilor ca să le repare inimile, va face asta, va salva vieți și își va asuma talentul și dăruirea, de acum încolo din postura de condamnat. Cu suspendare, e adevărat. Cum ar fi fost să opereze că cătușe la mâini? L-am cunoscut pe Șerban Brădișteanu în cel mai negru noiembrie în viața mea. L-am cunoscut chiar în una dintre puținele situații în care boala pacientului a fost mai puternică și mai talentată decât puterea de vindecare a medicului. L-am cunoscut în amiezi de incertitudine și în dimineața aceea cumplită a telefonului care avea să ne anunțe că tata nu mai poate fi adus înapoi. De atunci, l-am mai întâlnit poate o dată. Sau de două ori. Mereu, întâmplător. L-am văzut, însă, adus în fața judecătorilor, obligat să plece de la spital, de unde salva vieți, ca să dea explicații despre cazul Adrian Năstase. Până unde merge pofta de răzbunare? Până la condamnarea unui om care ține inimi în mână și le repară fisurile? Până unde ne ducem cu acest festival al cătușelor? Până în sala de operații? Până în post-operator? Curând până dincolo de cei doi metri sub pământ?