Constantin Preda, sau păcătuirea prin sfinţenie

Sunt două Sadove pe lume, una cam pe unde este acoperişul ţării, prin Bucovina, cealaltă, jos, la temelie, aproape de Dunăre, în Oltenia. Sadovenii de sus încondeiază ouă, sadovenii din ţara prazului, cuvinte, ceea ce îi face mai sadoveni decât primii, deşi Sadoveanu, la care ne gândim când facem această comparaţie, s-a născut mai aproape de Bucovina decât de Oltenia. Cel mai sadovean dintre sadovenii din sud nu este un prozator, cum ne-am aştepta, ci un poet. Îl cheamă Constantin Preda. Ciudăţenia vieţii acestui om este că nu se lasă convins cu niciun chip că i s-a terminat copilăria. Se chinuie să-i spună timpul, care-l poartă prin tot felul de vârste, încercând să-l îndepărteze de tinereţe! I-o spun chiar copiii săi, care nu mai sunt... copii. Nici faptul că i-au îmbătrânit părinţii, începând să şi moară, nu pare să-l convingă.
 
“Cineva ne aşează copilăria într-un ştreang”, zice el pe o pagină de carte, contrazicându-se, căci copilăria lui e vie, trăieşte! E plină toată Sadova, ba chiar toată Oltenia de copilăria lui Constantin Preda. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns atât, sunt pline şi câteva cărţi de poezie, dacă n-o fi cumva altceva, căci Constantin Preda scrie versuri folosindu-se de înserarea luminoasă care este propriul său suflet. Cât de adânc e sufletul? se întreabă el, chemându-ne să i-l măsurăm prin mijlocirea unei cărţi recente ce se numeşte “Eşti cea mai frumoasă femeie care m-a iubit vreodată”. Copil mare fiind, se înţelege că poetul sadovean nu poate trăi fără dragoste, iar dragostea e musai să îmbrace chipul unei femei, pe care o cheamă când Ana, când Maria, Când Taniuşa, când Alice. Ca să poată păcătui prin sfinţenie, Constantin Preda are nevoie de o vorbă bună la Dumnezeu. Şi zice: “Pune-mi o vorbă bună la Dumnezeu/ Să  mă numească arhanghel la tine-n decolteu/Să mă numească arhanghel de la genunchi în sus/ Să te iubesc sălbatic pe blănuri mari de urs/ De la genunchi în jos să mă numească protopop/Să-mi de puterea să te bântui în galop/...şi iarăşi dinspre ziuă într-o joi/ Lumânărar de coapse când le-ndoi/ şi dă-mi puterea de a trece-n calendare/ Suspinul printre sfinţi ca pe o sărbătoare”.
 
Constantin Preda nu-şi poate închipui lumea fără dragoste, aşa cum nu şi-o poate închipui fără el: “Nu-mi pot închipui lumea fără mine/ nu ştiu fără mine ce s-ar face ea/ când în decembrie peste coline/ ninge şi-n zăpezi m-aş îmbrăca”. În ce ne priveşte, nu ne putem închipui Oltenia fără Sadova, Sadova fără copilăria celui mai îndorurat fiu al său, copilăria nesfârşită a acestuia fără dragoste, dragostea fără femei, femeile fără poezie, iar poezia fără Constantin Preda.